”Procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părţii, notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparţine într-adevăr persoanei menţionate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiţie de valabilitate a actului (premisă incidentă şi cu referire la împrumutul de consumaţie). În acest scop, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public va identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul înscrisului, după care le va cere să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului.
Prin urmare, un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu este echivalentul unui înscris sub semnătură privată. De asemenea, nici norma prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea formalității ”bun și aprobat” nu este aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.”
Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat din materialul probator declarația dată sub semnătură legalizată de către pârâtă – din conținutul căreia rezulta atât remiterea sumei de bani către aceasta, cât și obligația de restituire asumată -, fără a analiza conținutul acesteia, considerând că nu îndeplinește exigențele legale decurgând din art. 275 din Codul de procedură civilă pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca doveditoare a contractului de împrumut.
Declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea instanței de judecată luarea în considerare a prevederilor art. 288 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora ”Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”
Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuşi, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.” (I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 576 din 23 martie 2021, www.scj.ro)
Cuvinte cheie: contract de imprumut > înscris sub semnatura privată > semnatura legalizata
