” Omisiunea de a face inregistrarile in contabilitate nu reprezinta un caz de autoincriminare cu privire la o infractiune, ci reprezinta infractiunea insasi. Nerespectarea obligatiei de declarare cu sinceritate, in mod real, a veniturilor este o infractiune in sine, independenta de raspunderea penala pentru actele care au stat la baza obtinerii veniturilor. Interdictia autoincriminarii nu poate fi interpretata ca o imunitate generala, a tuturor conduitelor motivate de dorinta de a scapa de investigatia autoritatii competente. (…)
Obligatia de a declara veniturile in scopul impozitarii lor (…) nu echivaleaza cu o autoincriminare. Din perspectiva dreptului de a nu contribui la propria incriminare, reprezinta o obligatie similara cu cea pe care o au comerciantii de a inregistra in contabilitate orice operatiune comerciala si orice venit incasat. (…) Incalcarea obligatiei de a declara in mod real veniturile este o infractiune in sine, independenta de raspunderea penala pentru actele care au stat la baza obtinerii veniturilor. In plus si in mod determinant, desi persoana interesata poate sa comita un fals in declaratia de venit tocmai pentru a se sustrage de la raspunderea penala in legatura cu obtinerea respectivelor venituri, dreptul de a nu contribui la propria incriminare nu poate fi atat de larg interpretat ca reprezentand o forma generala de imunitate oferita oricaror actiuni motivate de dorinta de a scapa de raspundere penala (O’Halloran and Francis v. The United Kingdom, Allen v. The United Kingdom).
(…) In consecinta, nu orice obligatie de a comunica informatii (de exemplu, de a face o declaratie de venituri sau a tine evidenta contabila) este echivalenta cu o autoincriminare.” (ICCJ, Sectia penala, decizia nr. 117 din 15 ianuarie 2014)
Cuvinte cheie: dreptul de a nu contribui la propria incriminare > infractiune > obligatia de a declara veniturile > raspundere penala
