Distanţa foarte mare dintre părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea tatălui în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să se realizeze doar de către mamă.
”Efectele divorţului, asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, se stabilesc de către instanţa de tutelă, odată cu pronunţarea divorţului, conform prevederilor speciale ale art. 396–398 Cod civil „ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihologică precum şi de opiniile copilului când acesta a împlinit vârsta de 1o ani”.
Deşi regula este ca autoritatea părintească să revină în comun ambilor părinteşti, cu toate acestea legiuitorul a prevăzut în mod expres că, odată cu divorţul, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi atunci când „ există motive temeinice” cu luarea în considerare a interesului superior a copilului.
„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil nu sunt cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile.
Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă o altă sferă de exercitare a autorităţii părinteşti decât cea decurgând din raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori care beneficiază de prevederile derogatorii ale art. 396 -398 Cod civil.
În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 507 Cod civil în condiţiile în care prevederile art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 şi următoarele din cod în situaţia părinţilor divorţaţi, când autoritatea părintească „se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului la raporturile dintre părinţi şi copii”.
Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte.
În speță, distanţa foarte mare dintre cei doi părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii să aibă locuinţa după divorţ.
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.” (Curtea de Apel Brașov, Decizia civilă nr. 276/2014, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: autoritatea parinteasca > interesul superior al copilului > noul cod civil
