Folosirea unui înscris falsificat în faţa unei instanţe de judecată

23 martie 2020 Drept Penal Jurisprudenta

Infracțiunea de înșelăciune (…) este o faptă penală contra patrimoniului, fiind incriminată în art. 244 C. pen., text de lege inclus în Titlul II, Partea specială a Codului penal, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului” și în Capitolul III al acestui titlu, rezervat „Infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.”

Prin incriminarea faptei de înșelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.

Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune constă în relațiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc.

Subiectul activ al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârșirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista și un subiect pasiv subsidiar.

Citeste mai mult  RIL promovat. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 595 NCPP

În ce privește latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acțiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare și pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).

În acord cu jurisprudența sa, reflectată în decizia penală nr. 449/A din 8 decembrie 2015 și în decizia penală nr. 245/A din 30 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în fața unei autorități (autoritatea judecătorească) iese din sfera relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei de înșelăciune, dar poate face obiect al altor infracțiuni, cum sunt cele de fals (incriminate în Titlul VI al Codului penal), cele contra înfăptuirii justiției (incriminate în Titlul IV al Codului penal) sau cele prevăzute în legile speciale (Legea nr. 78/2000, Legea nr. 241/2005, Codul vamal). Astfel, „inducerea în eroare a unei autorități” aduce în discuție alt tip de relații nesocotite și alte incriminări incidente, acelea care protejează autoritatea, cum ar fi falsul în declarații, mărturia mincinoasă, falsul privind identitatea, prezentarea la autoritatea vamală de înscrisuri falsificate etc.

Citeste mai mult  Nerespectarea semnificației culorii galbene a semaforului. Proces verbal de contravenție anulat

Folosirea înscrisurilor falsificate în fața instanței de judecată este faptă prevăzută de legea penală subsumată infracțiunii de fals și/sau uz de fals, iar nu infracțiunii de înșelăciune, obiectul juridic al celor două fapte penale fiind diferit. Așa cum s-a arătat, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune îl constituie protejarea relațiilor sociale de ordin patrimonial bazate pe încredere, în timp ce obiectul juridic al infracțiunilor de fals se referă la proteguirea relațiilor sociale în legătură cu încrederea publică acordată anumitor categorii de înscrisuri.

O instanță de judecată chemată să înfăptuiască actul de justiție nu stabilește cu părțile aflate în litigiu o relație cu caracter patrimonial și nu i se poate atribui calitatea de persoană indusă în eroare în sensul dispozițiilor art. 244 C. pen. Hotărârea judecătorească pe care o pronunță instanța este rezultatul procesului de deliberare în cadrul căruia cererile unei părți sunt examinate, prin raportare la întregul material probator administrat în cauză și prin luarea în considerare a susținerilor în combaterea lor, făcute de către partea adversă, în cadrul procedurilor judiciare.

Citeste mai mult  ICCJ. Acțiune având ca obiect obligația de a nu face. Invocarea excepției necompetenței teritoriale de către instanță

Prezentarea mincinoasă a faptei de către una dintre părțile implicate într-o procedură judiciară desfășurată în fața unei instanțe de judecată nu generează în mod direct o anumită soluție în cauza respectivă și, cu atât mai puțin, un rezultat prejudiciabil pentru partea adversă. Acest rezultat este efectul mediat al derulării procedurii judiciare în ansamblul său, iar nu al poziției procesuale incorecte adoptate de un participant procesual și indiferent dacă instanța a descoperit sau nu că înscrisurile/documentele depuse de acesta nu corespund adevărului, fiind false. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 268/RC din 25 iunie 2019, www.scj.ro)

Cuvinte cheie: > >