Import maritim. Primul loc de destinaţie al bunurilor

Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare:

(1) „Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută.

(2) Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1). Primul loc de destinaţie a bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau în orice alt document însoţitor al bunurilor, când acestea intră în România, sau, în absenţa unor astfel de documente, primul loc de descărcare a bunurilor în România”.

Citeste mai mult  Daune morale. Încălcarea obligației de confidențialitate a informațiilor privind reproducerea umană asistată medical

Curtea subliniază că problema interpretării se pune numai în ipoteza în care primul loc de destinaţie este chiar prima localitate de intrare în România şi vizează includerea sau nu în baza de impozitare în scop de T.V.A. a cheltuielilor de descărcare a bunurilor de pe nava pe care au fost transportate din China.

Or, Curtea consideră că „primul loc de destinaţie a bunurilor în România” îl reprezintă prima localitate din România, respectiv chiar „primul loc de descărcare a bunurilor în România.” – Constanţa. Situaţia ar fi diferită în cazul în care primul loc de destinaţie ar fi o altă localitate, pentru că în aceste situaţii ar fi incluse în baza de impozitare inclusiv cheltuieli de descărcare de pe vasul de transport, fiind efectuate anterior primului loc de destinaţie.

Curtea subliniază, în acest sens, că art. 139 alin. (2) face referire la „primul loc de destinaţie a bunurilor în România”, fără a distinge între acele diverse locuri din localitatea respectivă în care urmează a fi transportate mărfurile, fie în vederea vămuirii, fie în vederea efectuării altor operaţiuni. Nu se poate reţine că „loc de destinaţie„ ar fi vama din acea localitate sau depozitul unde urmau să fie descărcate mărfurile de pe vas pentru că art. 139 alin. (2) nu prevede o anume „locaţie”, nu particularizează „primul loc de destinaţie a bunurilor în România”, iar faptul că este obligatorie vămuirea şi că importatorul nu poate dispune de bunuri până la vămuire nu poate constitui un argument în sensul interpretării contrare, deoarece art. 139 alin. 2 nu condiţionează definiţia primului loc de destinaţie de posibilitatea importatorului de a dispune în mod liber de bunuri (respectiv de acordarea liberului de vamă).

Citeste mai mult  Posesia exercitata pentru sine vs posesia exercitata pentru altul. Stapanirea unui teren prin extinderea folosintei imobilului atribuit prin contractul de inchiriere

Raportat la această concluzie, Curtea reţine că nu este întemeiată opinia conform căreia primul loc de destinaţie nu este portul în care au fost aduse mărfurile, ci depozitul în care acestea urmează să fie depozitate şi să fie efectuate operaţiunile de vămuire, întrucât numai după efectuarea acestor operaţiuni poate importatorul să dispună de bunuri.

Curtea subliniază că această opinie nu conduce nu numai la obligativitatea plăţii T.V.A. pentru a doua oară pentru serviciile de descărcare de pe vas, ceea ce ar putea încălca principiul neutralităţii fiscale, dar în mod cert implică perceperea de majorări de întârziere pentru neplata T.V.A. în vamă, accesorii care nu pot fi recuperate de agentul economic respectiv şi care sa datorează unei interpretări a unor dispoziţii legale care nu are argumente indiscutabile şi care să permită contribuabilului să-şi prevadă sarcina fiscală şi să acţioneze în consecinţă.

Curtea atrage atenţia că această simplă interpretare – care nu este susţinută de un argument de text indiscutabil – nu poate constitui o bază solidă pentru a se putea reţine certitudinea fiscală, respectiv faptul că un contribuabil poate cunoaşte în mod clar cum trebuia să acţioneze. (Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 590 din 19 februarie 2013
)

Cuvinte cheie: > > > >