Prin sentința penală nr. 710 din 17 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus achitarea inculpatului trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. 2 C.pen., potrivit căreia conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că infracțiunea poate fi săvârșită doar cu intenție, fiind necesar ca inculpatul să cunoască împrejurarea că i-a fost anulat permisul de conducere. În speță, instanța a constatat că inculpatul, la momentul depistării în trafic, nu avea cunoștință despre măsura anulării permisului său de conducere ca urmare a pronunțării unei hotărâri de condamnare, autoritățile publice neinformându-l cu privire la această măsură.
Extras din considerentele sentinței:
”Instanța subliniază că măsura tehnico-administrativă a anulării permisului nu operează de drept (la data rămânerii definitive a soluției de condamnare) ci se dispune de autoritatea competentă (alta decât organul judiciar care a pronunțat soluția în procesul penal) după o procedură prevăzută în Regulamentul de punere în aplicare a OUG nr. 195/2002 (art. 203) și se comunică titularului permisului de conducere la domiciliul acestuia în termen de cel mult 5 zile lucrătoare (tocmai pentru a fi informat despre luarea măsurii).
Așadar, instanța subliniază că situația premisă a prezentei infracțiuni nu este doar apariția unuia dintre motivele prevăzute de art. 114 din OUG nr. 195/2002, cum ar fi, de exemplu, ca în prezenta cauză, pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, ci este necesară emiterea Dispoziției șefului Brigăzii Rutiere de anulare permisului, măsură depunere în executarea sentinței penale pronunțate.
Sub aspectul laturii subiective însă, instanța arată că lipsa informării conducătorului autovehiculului asupra interdicției de a conduce un autovehicul, de către instituția publică competentă, face imposibilă reținerea intenției ca formă de vinovăție (Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, Decizia penală nr. 507/A din 20 aprilie 2016).
Rezumând întreaga situație de fapt, instanța reține că, deși prin sentința penală nr. 359/04.06.2015 a Judecătoriei Sectorului 1, definitivă prin Decizia penală nr. 1007/18.08.2015 s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoare în regim de executare efectivă, D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră nu a întreprins nicio măsură pentru a se comunica Dispoziția de anulare la locul de deținere, aceea fiind unica modalitate în baza căreia s-ar fi putut demonstra o informare a inculpatului cu privire la măsura dispusă. Mai mult, instanța constată că D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră nu a probat nici măcar comunicarea Dispoziției de anulare la domiciliul inculpatului, simpla emitere a unei adrese neputând fi echivalată cu o comunicare efectivă.
În privința standardului de diligență pe care trebuie să îl aplice autoritățile publice în comunicarea Dispoziției de anulare, instanța face trimitere, prin analogie, la dispozițiile art. 27 din OG. nr. 2/2000, potrivit cărora comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului.
Prin Decizia RIL nr. 10/2013 din 10 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 450 din 23 iulie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat importanța procedurii de comunicare efectivă a proceselor verbale în materie contravențională arătând că, deși contravenția a fost scoasă de sub incidența legii penale, întreaga procedură de sancționare și, ulterior, de contestare a procesului-verbal de contravenție trebuie să respecte garanțiile art. 6 paragraful 1 sus-menționat.
Numai în ipoteza în care se consideră că îndeplinirea procedurii de comunicare prin afișarea actului se află într-un raport de subsidiaritate față de comunicarea prin poștă, cu aviz de primire, se poate afirma că sunt respectate garanțiile procedurale. Contravenientului trebuie să i se dea posibilitatea să cunoască efectiv actul încheiat, precum și data comunicării acestuia, pentru a-și formula apărările (plângerea contravențională, excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale).
Instanța arată, de asemenea, că Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011 a Curții Constituționale confirmă ipoteza susținută, statuând că rațiunea comunicării prin poștă, cu aviz de primire, constă în aducerea la cunoștința persoanei care a săvârșit o contravenție a documentelor menționate. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoștințarea efectivă a contravenientului în privința faptei săvârșite și a sancțiunilor contravenționale aplicate.
Pe baza celor două decizii citate, instanța subliniază că, în materie contravențională, a fost deja statuată importanța comunicării efective a procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, apreciindu-se că doar o comunicare cu aviz de primire aptă în a garanta, cu un grad ridicat de siguranță, că persoana sancționată a fost efectiv informată cu privire la măsurile dispuse, această informare reprezentând un element important al dreptului său la apărare.
Deși în privința măsurilor dispuse în baza art. 114 din OUG nr. 195/2002 nu există asemenea prevederi, instanța apreciază că standardul de diligență al autorităților trebuie să fie și mai ridicat, având în vedere că acestea sunt aplicabile în materie penală. Luând în considerare implicațiile mult mai grave pe care le au aceste comunicări asupra situației individului, instanța nu poate primi opinia potrivit căreia aplicarea sancțiunilor în materie penală presupune un nivel de diligență mai redus decât aplicarea sancțiunilor în materie contravențională.
În acest context, instanța nu poate reține nici argumentul Ministerului Public din cuprinsul rechizitoriului, potrivit căruia inculpatul, după punerea sa în libertate, ar fi trebuit să întreprindă minime diligențe pentru a afla care este situația sa privind permisul de conducere a unui vehicul pe drumurile publice.
Instanța constată că D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră nu și-a exercitat atribuțiile ce îi revin potrivit dispozițiilor art. 114 din OUG nr. 195/2002, interpretate în sensul asigurării unei comunicări efective, diligența minimă în materie presupunând o verificare efectivă a informării inculpatului.
Astfel, pe de o parte, D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră nu poate demonstra că a comunicat dispoziția la domiciliul inculpatului. Mai mult, chiar și în cazul în care acea comunicare la domiciliu ar fi existat, nu s-ar fi modificat concluzia instanței sub aspectul inexistenței unei comunicări efective. În acest sens, instanța nu poate ignora că inculpatul, la momentul comunicării, se afla în stare de deținere, fiind sub controlul autorităților publice, chiar în baza sentinței care a constituit și temei al anulării permisului de conducere. Or, cu o minimă diligență, D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră ar fi putut observa că inculpatul este încarcerat și comunica dispoziția la locul de deținere, constatând că o comunicare la domiciliu nu reprezintă decât o formalitate.
Instanța constată că această lipsă de diligență a autorităților s-a manifestat și cu privire la deținerea fizică a permisului de conducere de către inculpat, ulterior aplicării măsurii anulării. Astfel, se constată că nu există probe din care să reiasă că până la momentul controlului din data de 02.05.2017, autoritățile au întreprins vreun demers pentru a ridica permisul de conducere, nefiind emise somații sau ulterior, aplicate amenzi contravenționale în acest sens.
Pentru toate aceste motive, instanța constată că autoritățile publice nu au aplicat un standard minim de diligență pentru a se asigura că inculpatul este informat cu privire la măsura dispusă. Or, instanța arată că doar după ce inculpatul a fost informat în mod adecvat cu privire la sancțiunile în materie penală ce i-au fost aplicate se poate pune discuție antrenarea răspunderii penale a acestuia pentru săvârșirea unei infracțiuni ce sancționează tocmai nerespectarea măsurii dispuse anterior și comunicate adecvat.
În opoziție cu Ministerul Public, instanța apreciază că intenția, ca formă de vinovăție, nu poate fi reținută doar în baza unei lipse de diligență extraordinară din partea inculpatului la momentul liberării sale, acesta neavând nicio obligație legală sau morală ca, în lipsa oricărei informări oficiale, să verifice valabilitatea propriului permis de conducere, mai ales în contextul în care nu i-a fost solicitată nici predarea fizică a acestuia. Mai mult, lipsa acestei verificări excepționale nu poate acoperi viciile de procedură apărute cu ocazia comunicării Dispoziției de anulare a permisului de conducere, revenind organelor judiciare sarcina probei cu privire la informarea efectivă a inculpatului.
Pe cale de consecință, instanța reține că inculpatul, la momentul depistării din data de 02.05.2017, nu avea cunoștință despre măsura anulării permisului său de conducere ca urmare a pronunțării unei hotărâri de condamnare, autoritățile publice neinformându-l cu privire la această măsură. Astfel, instanța constată incident impedimentul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a C.pen., fapta fiind săvârșită din culpă, iar nu cu intenție, astfel cum prevede norma incriminatoare.”
Update 16 ianuarie 2018: Sentința penală nr. 710 din 17 octombrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București a rămas definitivă prin neapelare.
Cuvinte cheie: achitare > conducerea unui vehicul fara permis de conducere > OUG nr. 195/2002 > permis de conducere anulat
