Prin sentinţa penală nr.14/F din 27.01.2016, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia penală, în baza art. 396 alin. 2 Cod procedură penală rap. la art.292 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul N.I., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă. (…)
În baza art. 93 alin. 2 Cod penal s-a impus ca inculpatul să respecte obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei. (…)
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul N.I. care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale şi rejudecând, pe fond, înlăturarea interdicţiei de a părăsi România, pe motiv că are un loc de muncă în străinătate, dorind să şi-l păstreze. (…)
Curtea, analizând hotărârea atacată în cauză în raport de motivele invocate şi de art.417 C. pr. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constata ca prima instanță a impus inculpatului ca urmare a condamnării la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare sub supraveghere interdicția de a părăsi teritoriul tarii fără acordul instanței pe durata termenului de supraveghere.
Această măsură restrictivă trebuie examinată şi în raport de dispoziţiile art. 2 din protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit acestui text, oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Alin. 3 al acestui articol stabileşte situaţiile în care se pot aduce restrângerii dreptului la liberă circulaţie: „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
Curtea EDO a stabilit că libertatea de mişcare, aşa cum este garantată de art. 2 Protocol 4, este reglementată pentru a asigura oricărei persoane libertatea de deplasare pe teritoriul unui stat şi să părăsească acest teritoriu, ceea ce implică dreptul de a pleca în orice alt stat doreşte şi care îl primeşte (Peltonen vs. Finlanda, hotărârea Comisiei din 20.02.1995). Libertatea de mişcare interzice orice măsură de natură a aduce atingere acestui drept sau exerciţiului său fără a îndeplini condiţiile de a fi necesară într-o societate democratică, în vederea atingerii unuia dintre scopurile legitime enumerate limitativ in paragraful 3 (Baumann v. Franţa).
Curtea EDO a stabilit că obligaţia de a solicita permisiunea autorităţilor de a pleca este o ingerinţă adusă libertăţii de mişcare (Ivanov vs. Ucraina), astfel încât apreciem că interdicția prev. de art. 85 alin. 2 lit. i C. pen. intră în câmpul de aplicare al art. 2 Protocol 4, urmând a fi analizate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi justificată: să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime şi să fie necesară într-o societate democratică – să fie proporţională cu scopul urmărit.
Analizând măsura dispusă în prezenta cauză, judecătorul constată că aceasta este prevăzută de lege în art. 85 alin. 2 lit. i C. pen. a obligație aferenta suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii, dispoziţie care îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii ca şi calităţi ale legii. Totodată, interdicția urmăreşte un scop legitim: siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale.
Măsura prin care se aduce atingere libertăţii de mişcare trebuie să fie necesară într-o societate democratică, astfel încât ingerinţa să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului, cu alte cuvinte potrivit testului proporţionalităţii măsura restrictivă trebuie să fie necesară şi suficientă pentru realizarea funcţiei sale de protecţie (Bartik vs. Rusia). Echilibrul între interesul general de asigurare a siguranţa publică, menţinere a ordinii publice si prevenire a faptelor penale şi interesul personal al inculpatului de a se bucura de libertatea de mişcare este evaluat în raport de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze. Restricţia poate fi justificată într-un caz concret dacă există indicii cu privire la un interes general care să depăşească interesul individual la exercitarea libertăţii de mişcare (Hajibeyli vs Azerbaijan).
In prezenta cauza, Curtea apreciază că, in raport de natura infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, de conduita procesuala a inculpatului (care a recunoscut săvârșirea faptei si a colaborat cu organele judiciare), de circumstanțele personale (are un loc de munca in străinătate), aplicarea unei astfel de interdicții nu este necesară și proporțională cu scopul pentru care a fost aplicată, astfel încât se impune înlăturarea sa pentru a da posibilitatea inculpatului să iși exercite pe deplin dreptul la munca si libertatea de mișcare.
Faţă de cele reţinute, Curtea, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a C. pr. pen. va admite apelul declarat apelantul inculpat N.I., va desfiinţa în parte sentinţa apelată şi va dispune înlăturarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei impusă apelantului prin sentinţa apelată.” (Curtea de Apel București, Decizia penală nr. 497/a/18 martie 2016, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: interdictie > pedeapsa > suspendare executare
