Curtea de Apel Oradea a sesizat ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă noţiunea de poliţist prevăzută de art. 257 alin. 4 Cod penal are un sens restrâns şi se referă doar la poliţiştii a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr. 360/2002 privind Statul Poliţistului sau are un sens larg, general care cuprinde şi poliţiştii locali a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea nr. 155/2010 a Poliţiei Locale şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici?
În motivarea sesizării se arată că Legea nr. 155/2010 din 12 iulie 2010 privind poliția locală cuprinde dispoziții privind activitatea, organizarea, atribuțiile, drepturile și obligațiile polițiștilor locali, precum și statutul profesional al acestora cu trimitere la Legea nr. 188/1999 din 8 decembrie 1999 priving Statutul funcționarilor publici.
Anterior, se reține că exista Legea nr. 371 din 20 septembrie 2004 priving înființarea, organizarea și funcționarea Poliției Comunitare care s-a constituit prin reorganizarea Corpului gardienilor publici pe unități administrativ-teritoriale (reglementată prin legea nr. 26 din 22 mai 1993 privind înființarea, organizarea și funcționarea Corpului gardienilor publici) și ulterior a fost reorganizată ca structură de poliție locală, potrivit prevederilor art. 4 din Legea 155/2010 din 12 iulie 2010.
În schimb, Legea nr. 218/2002 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cuprinde dispoziții privind structura și organizarea Poliției Române, atribuțiile acesteia, enumerând printre personalul Poluției Române pe polițiști, cu drepturi și obligații specifice, după care prin Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 este reglementat expres Statutul polițistului.
Se reține că poliția română reprezintă o instituție specializată în apărarea valorilor de drept cu un statut special, spre deosebire de polițiștii locali cărora li se aplică dispozițiile generale privind statutul funcționarului public.
Întrucât între noțiunea de polițist și polițist local nu există similitudine, respectiv legea specială privind Poliția Română face trimitere doar la polițiști care au o competență generală privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii, iar legea nr. 155/2010 din 12 iulie 2010 folosește noțiunea de polițiști locali care au o competență limitată privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, se apreciază că se impune dezlegarea acestei chestiuni de drept.
În plus, art. 14 din Legea nr. 155/2010 privind statutul personalului poliției locale prevede că, personalul poliției locale este compus din funcționari publici care ocupă funcții publice specifice de polițist local, funcționari publici care ocupă funcții publice generale și personal contractual, spre deosebire de art. 29 din legea nr. 218/2992 privind personalul Poliției Române care prevede că personalul Poliției Române se compune din polițiști, alți funcționari publici și personal contractual.
Altfel zis, codul penal face trimitere doar la noțiunea de polițist așa cum este menționat în Legea nr. 218/2002 din 23 aprilie 2002, însă noțiunea de polițist local a apărut prin legea nr. 155/2010 ulterior publicării noului cod penal în Monitorul Oficial, iar cea de polițist comunitar care a apărut prin legea nr. 371 din 20 septembrie 2004 exista anterior adoptării noului cod penal, și prin urmare se impune interpretarea unitară a noțiunii de polițist raportat la art. 257 alin. 4 cod penal.
Se mai constată că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11/2017 s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 și art. 105 pct. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, prin raportare la dispozițiile art. 7 lit. h) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, s-a stabilit că doar agentul constatator din cadrul poliției rutiere are competența de a solicita proprietarului sau deținătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identității persoanei căreia i-a încredințat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum și de a aplica sancțiunile contravenționale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relațiilor solicitate.
Cuvinte cheie: dezlegare chestiune de drept > politia locala > politist > Statutul politistului
