Invalidarea hotărârii de respingere a plasamentului minorului. Intenția reclamanţilor-intimaţi de eludare a prevederilor Legii privind adopția

12 iulie 2016 Drept Civil Jurisprudenta

”Curtea apreciază că, deşi susţinerile apelantei privesc intenţia reclamanţilor-intimaţi de eludare a prevederilor Legii nr. 273/2004 privind adopţia sunt plauzibile – întregul probatoriu convergând către concluzia că reclamanţii au dorit să aibă grijă de copil încă dinainte ca acesta să se nască – această situaţie, care îi este în principal imputabilă apelantei, nu poate conduce la admiterea căii de atac.

Astfel, în circumstanţe puţin cunoscute – disimulate de părţi sub o pretinsă angajare a mamei băieţelului ca menajeră – reclamanţii au aflat de sarcina numitei (…) şi s-au înţeles cu aceasta ca, după naştere, de copil să se ocupe (…) (…) şi (…).

Dovadă a acestei înţelegeri stă faptul că băieţelul (…) a fost născut într-o clinică particulară (…) în condiţiile în care mama nu avea venituri care să-i asigure subzistenţa, deci cu atât mai puţin să suporte costurile unei astfel de naşteri la un spital privat – contravaloarea intervenţiei fiind suportată de reclamanţi; de altfel, naşterea şi aducerea copilului în cadrul familiei (…) a fost îndelung pregătită, reclamanţii aranjând chiar, în locuinţa lor, o cameră a copilului după cum recunoaşte (…) (a cărei instruire prealabilă pentru această probă este la fel de evidentă, folosirea unor termeni precum „condiţiile locative optime” sau „copii de vârstă şcolară” fiind cu mult peste nivelul de pregătire relevat de anumite declaraţii ale acesteia).

După naştere, (…), împreună cu copilul (…) au locuit în casa familiei (…), femeia neglijând soarta celorlalţi doi copii pe care îi avea în grijă şi apoi a revenit la domiciliul său din comuna (…).

La 26.08.2013, la scurt timp după naşterea copilului (…), reclamanţii au cerut, pentru prima dată, D.G.A.S.P.C. (…) plasamentul copilului la ei, motivând, în esenţă, că au constatat că băieţelul trăieşte în condiţii de igienă şi confort „greu de descris”, astfel că au dat curs cererii mamei copilului de a-l creşte pe acesta.

Pentru soluţionarea acestei cereri de plasament s-a făcut o anchetă socială la domiciliul familiei (…) (în care nu se face deloc vorbire despre faptul că băieţelul locuieşte acolo), în care un reprezentant al D.G.A.S.P.C. propune efectuarea „demersurilor necesare” pentru plasarea minorului.

S-a realizat apoi o „notă informativă” prin care s-a constatat că mama şi copilul locuiesc la (…) şi că soţii (…) (…) şi (…) întrunesc condiţiile necesare creşterii şi educării copilului; în fine, s-a întocmit o anchetă socială nr. (…) la locuinţa (…) despre care s-a constatat că locuieşte împreună cu mama ei, (…), şi cu ceilalţi doi copii minori, (…), preşcolari, de care mama se ocupă să frecventeze zilnic cursurile grădiniţei unde vin curat îmbrăcaţi şi cu pacheţele la ei; în octombrie 2013, deşi declarase că locuieşte în (…) cu (…), (…) se găsea în localitatea (…) „pentru câteva zile”.

Prin Hotărârea (…), Comisia pentru protecţia Copilului a respins solicitarea de plasament în regim de urgenţă, considerând că această măsură nu se impune deoarece mama ar fi declarat că este sprijinită de (…), iar printr-o declaraţie scrisă aceasta ar fi spus că „va avea grijă de copilul său pe care îl va lua la domiciliu”; această declaraţie se regăseşte în copie la dosarul tribunalului şi poartă un alt tip de semnătură (ca şi un alt act depus la D.G.A.S.P.C. (…)) decât acea executată în faţa unui reprezentant al Primăriei (…).

Cu toate că prima măsură dispusă de D.G.A.S.P.C. (…) după respingerea solicitării de plasament a fost monitorizarea situaţiei copilului (pentru care au cerut sprijinul Primăriei Comunei (…), apelanta nu a întreprins niciun demers în acest sens permiţând ca, de fapt, încă de la naştere copilul (…) să locuiască neîntrerupt cu (…).

De aceea, în aprilie 2014 aceştia formulează la D.G.A.S.P.C. (…) o nouă cerere în care, deşi nu o solicită expres, „aduc la cunoştinţă” cele întâmplate – „abandonarea” copilului (…) la (…) – pentru a dispune „măsurile necesare… în interesul minorului”.

Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune statelor semnatare o obligaţie de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicţia lor exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale consacrate de textul Convenţiei, acestea fiind extinse de o manieră progresivă printr-o jurisprudenţă constructivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului inclusiv în privinţa vieţii private şi de familie.

Articolul 8 al Convenţiei prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, nefiind admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Domeniul de aplicabilitate al art. 8 din Convenţie protejează o sferă largă de interese de natură personală, cuprinse în noţiunea generală de drept la viaţă privată, viaţă de familie, domiciliu şi corespondenţă; aceste patru concepte nu sunt definite strict de Convenţie şi pot fi strâns legate între ele, în unele situaţii chiar suprapunându-se, dau Curţii sarcina de a determina atât domeniul de aplicare al acestor drepturi, cât şi condiţiile în care exerciţiul lor poate cunoaşte limitările prevăzute de Convenţie.

Convenţia înscrie distinct viaţa de familie printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art. 8 şi, astfel, aceasta devine o noţiune autonomă în sistemul convenţiei fiind interpretată independent de calificarea existentă în dreptul naţional al statelor membre dar având în vedere evoluţia relaţiilor sociale, evoluţie ce necesită o interpretare flexibilă a acestei noţiuni din prisma a două dimensiuni: persoanele care pot invoca acest drept şi conţinutul vieţii familiale.

Astfel, în privinţa persoanelor care pot invoca acest drept, art. 8 din Convenţie foloseşte sintagma „orice persoană”, recunoscând dreptul la viaţa de familie tutror subiecţilor de drept, fără nicio altă distincţie, însă, Curtea a delimitat pe cale jurisprudenţială sfera de aplicare a art. 8, statuând că acesta presupune preexistenţa unei vieţi de familie, o legătură biologică şi/sau juridică peste care se suprapune o relaţie personală, reală, efectivă.

Referitor la legătura juridică, instanţa europeană a fost confruntată cu problema aplicabilităţii noţiunii de „viaţă de familie” în materia adopţiei sau a masurilor premergătoare acesteia, Curtea a stabilind că relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile de familie protejate de art. 8 din Convenţie, fără însă a fi protejată o familie iluzorie şi fără a fi conferit persoanelor un drept general de a întemeia o familie, fie prin căsătorie, fie prin naşterea sau adopţia copiilor, cu toate consecinţele decurgând din acest fapt.

În aplicarea art. 8 din Convenţie, statele au obligaţia negativă de a nu întreprinde măsuri de natură a stânjeni exerciţiul dreptului la viaţa de familie de către titularii cărora le sunt recunoscute, urmărindu-se apărarea atât a copiilor minori, cât şi a părinţilor împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a autorităţilor statului; de asemenea, în sarcina statelor membre se găsesc şi o serie de obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie, care impun luarea unor măsuri de protecţie a titularilor dreptului conferit de Convenţie, spre exemplu împiedicarea unui părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său ori obligaţia de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menţine legăturile personale, cât şi pentru a reuni copilul cu părintele său, ţinând cont de interesul superior al minorului.

Citeste mai mult  Contestație la executare depusă prin fax. Calculul termenului de depunere a cererii

În acele situaţii în care creşterea şi dezvoltarea minorului alături de părinţii săi nu mai este posibilă, se impune luarea de către autorităţile publice a măsurii încredinţării acestuia unor instituţii de ocrotire socială sau persoane anume determinate; astfel dacă viaţa, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a unui copil este pusă în pericol în cadrul desfăşurării relaţiilor de familie cu părinţii săi, statul este competent, chiar are obligaţia pozitivă de a acţiona pentru a-i asigura acestuia respectarea drepturilor fundamentale de care se bucură în temeiul convenţiei şi a altor acte internaţionale în materie; apoi, jurisprudenţa Curţii este constantă în a aprecia că, pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru, respectiv plasamentul acestuia în instituţii publice de ocrotire, reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.

Aşadar, art. 8 din Convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie; şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, par. 94)

Întinderea marjei de apreciere lăsată astfel autorităţilor naţionale competente va varia în funcţie de natura problemelor în litigiu şi a gravităţii intereselor în joc. Dacă autorităţile competente se bucură de o marjă de apreciere mai largă pentru a evalua necesitatea măsurii de plasament, mai ales în situaţii de urgenţă, statul trebuie să dovedească că în cauză existau circumstanţe de natură a impune plasamentul, precum şi că autorităţile au evaluat cu grijă atât impactul măsurii respective asupra părinţilor şi copiilor, cât şi posibilele alternative la măsura plasamentului, înainte de a o pune în executare.

Mai mult, alegerea alternativelor nu trebuie făcută din perspectiva considerentului că dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său este unul absolut, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare; astfel, recurgerea la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie., iar în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (idem, cauza Ignaccolo-Zenide şi cauza Amanalachioai împotriva României, par. 77).

Deşi niciuna dintre părţi nu a adus în discuţie aplicabilitatea aspectului privind existenţa unei vieţi de familie, instanţa apreciază că inexplicabila pasivitate a D.G.A.S.P.C. (…) şi demersurile constanţe ale reclamanţilor privind instituirea plasamentului cărora apelanta părea a le da un curs favorabil şi lunga perioadă în care intimaţii s-au ocupat corespunzător de creşterea şi educarea copilului pledează în favoarea existenţei unei legături familiale, protejată de art. 8 din Convenţie, care s-ar aplica, prin urmare, relaţiilor familiale de facto între reclamanţi şi copil şi aparenţa de legalitate creată de apelantă fiind decisive, chiar dacă li se poate imputa reclamanţilor că şi-au creat această situaţie favorabilă lor, deşi în final aceştia nu au făcut decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român (ca în cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României, par. 146), chiar dacă aceasta prezintă anumite lacune speculate de reclamanţi.

Astfel, noţiunea de „familie”, menţionată la art. 8, nu se limitează doar la relaţiile bazate pe căsătorie, ci poate include şi alte legături „de familie” de facto, atunci când părţile coabitează în afara oricărei legături maritale şi o relaţie este suficient de stabilă. Totuși trebuie admis că dreptul la respectarea unei „vieţi de familie” nu protejează simpla nevoie de a întemeia o familie; acesta presupune existenţa unei familii sau, cel puţin, existenţa unei potenţiale relaţii care s-ar fi putut dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara unei căsătorii, a unei relaţii create ca urmare a unei căsătorii nefictive, chiar dacă nu s-a stabilit încă pe deplin o viaţă de familie, sau a unei relaţii stabilite ca urmare a unei adopţii legale şi nefictive.

Cu privire la aceste alte legături „de familie” de facto – care înseamnă existenţa unor legături personale strânse – cauza Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, par.44 -, are o jurisprudenţă bine stabilită prin care s-a recunoscut existenţa unei vieţi de familie, în ciuda absenţei recunoaşterii adopţiei, ţinând seama de faptul că existau legături de familie de facto de peste zece ani şi că una dintre reclamante se comporta ca un părinte în toate privinţele (cauza Wagner şi J.M.W.L. împotriva Luxemburgului); apoi, în cauză Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, în care un cuplu căsătorit a primit în familia lor un copil în vârstă de o lună, Curtea a constatat, de asemenea, existenţa unei vieţi de familie de facto, confirmată, între altele, de expertizele efectuate în privinţa familiei, în ciuda absenţei oricărui raport juridic de rudenie pentru că aceştia petrecuseră nouăsprezece luni cu copilul înainte ca instanţele italiene să hotărască plasarea copilului în altă familie, în vederea adopţiei (speţe citate în cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei, par. 68).

În cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei, Curtea a constatat că reclamanţii au petrecut împreună cu copilul primele etape importante din tânăra lui viaţă: şase luni în Italia, începând din a treia lună de viaţă a copilului; înainte de această perioadă, reclamanta petrecuse deja câteva săptămâni cu el în Rusia şi chiar dacă perioada în sine este relativ scurtă, Curtea a apreciază că reclamanţii s-au comportat ca nişte părinţi în raport cu copilul şi constată că există o viaţă de familie de facto între reclamanţi şi copil şi, în consecinţă, art. 8 din Convenţie era aplicabilă în speţă.

Citeste mai mult  Proces verbal de contravenție anulat. Prezentarea ca mijloc de probă de către petent a unei înregistrări video. Aplicarea regulii in dubio pro reo

Asemănător raţionamentului Curţii din această speţă (par.71-87), dar mai ales în lumina concluziei din par. 88 – ţinând seama de faptul că respectivul copil a dezvoltat cu siguranţă legături afective cu familia substitutivă în care a fost plasat la începutul anului 2013, constatarea încălcării, pronunţată în cauza reclamanţilor, nu poate fi înţeleasă aşadar ca impunând statului obligaţia de a înapoia minorul persoanelor în cauză – care relevă caracterul ireversibil al unor măsuri îndelungate de luare a unui copil din cadrul unei familii şi plasarea într-o alta, instanţa consideră că nu este adecvată măsura autorităţilor care au concluzionat că respectivul copil nu trebuia să fie luat în îngrijire de familia reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât se apreciază că art. 60 din Legea nr. 272/2004 nu este aplicabil, dar mama refuză să își asume responsabilitatea creșterii copilului.

Astfel, simpla intenţie de apărare a ordinii publice, în măsura în care conduita reclamanţilor pare a contraveni legii privind adopţia interna nu este relevantă şi suficientă în sensul art. 8 alin.2 din Convenţie dat fiind circumstanţele delicate şi complexe din speţă în condiţiile în care măsura cerută în cauză viza protejarea „drepturilor şi libertăţilor” copilului.

Aceste drepturi obligă ca, în situaţii legate de aprecierea necesitatea plasării în îngrijire a unui copil, în special într-o situaţie de urgenţă, trebuie să se bazeze pe constatarea existenţei unor împrejurări care să justifice retragerea copilului iar această măsură trebuie evaluată cu mare atenţie de autorităţi care au avut în vedere efectule pe care l-ar avea asupra părţilor şi a copilului înainte de a pune în aplicare o astfel de măsură, pentru că, ori de câte ori este în cauză situaţia unui copil, interesul superior al acestuia este cel care trebuie să primeze

De aceea, luând în considerare refuzul constant al numitei (…) de a-şi asuma vreo responsabilitate ca părinte încă de la naşterea acestuia decizia de respingere a solicitării de plasament – care înseamnă, de fapt, îndepărtarea copilului din (…) şi plasarea lui într-un centru sau la un asistent maternal profesionist – este una nerezonabilă pentru că interesul copilului nu a fost luat suficient în considerare de autorităţile şi pentru că nu e bazează pe constatare că respectivul copil nu a avut un mediu familial adecvat (iar motivul de apel rezultând din faptul că reclamanţii au apelat la (…) din dorinţa acestora de a scurtcircuita legea privind adopţia nu creează îndoieli cu privire la capacitatea lor afectivă şi educativă).

Aşadar, reamintind mereu că numita (…) şi-a abandonat copilul de la naşterea în favoarea familiei (…), nu se poate aprecia că era necesar să se pună capăt acestei situaţii, prin îndepărtarea copilului de la domiciliul reclamanţilor şi eliminarea oricărei posibilităţi de contact cu acesta pentru a pune capăt situaţiei de ilegalitate; aceasta deoarece statului îi revine obligaţia de a ţine seama de interesul superior al copilului independent de natura legăturii părinteşti, genetice sau de alt tip.

La fel ca în cauza Wagner şi J.M.W.L., autorităţile nu au recunoscut exerciţiul de facto al drepturilor părinteşti, dar nici nu au adoptat vreo măsură care să vizeze îndepărtarea minorului sau întreruperea vieţii de familie; în fapt, îndepărtarea copilului din cadrul familial este o măsură extremă – destrămarea unei familii constituind o ingerinţă foarte gravă (cauza Scozzari şi Giunta împotriva Italiei pct. 148) -, la care nu ar trebui să se recurgă decât în ultimă instanţă şi pentru ca o măsură de acest tip să se justifice, aceasta trebuie să răspundă scopului de protejare a copilului aflat într-un pericol imediat, ţinând seama totuşi de faptul că interesul superior al copilului trebuie să reprezinte considerentul decisiv, acesta putând, în funcţie de natură şi de gravitate, să prevaleze asupra interesului părinţilor.

Apoi, este cert faptul că interesul superior al copilului include garantarea evoluţiei copilului într-un mediu sănătos şi că art. 8 nu poate în niciun fel să permită obţinerea de către un părinte a adoptării unor măsuri care pot prejudicia sănătatea şi dezvoltarea copiilor acestuia; pe de altă parte, este clar că este deopotrivă în interesul copilului să fie menţinute legăturile dintre acesta şi familia lui, cu excepţia cazurilor în care această familie s-a dovedit foarte nedemnă: ruperea acestei legături are ca rezultat dezrădăcinarea copilului. Rezultă că interesul copilului impune ca ruperea legăturii familiale să aibă loc doar în circumstanţe cu totul excepţionale şi să se facă tot posibilul pentru menţinerea relaţiilor personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, pentru „reconstituirea” familiei .

În fine, Curtea apreciază că, în cauzele care privesc viaţa de familie, trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părinte şi asupra părintelui care nu trăieşte cu acesta pentru că, în fapt, ruperea legăturii cu un copil foarte mic poate conduce la o alterare din ce în ce mai mare a relaţiei cu părintele său.

De aceea, este fără relevanţă că reclamanţii fac obiectul unor grave suspiciuni (intenţia de eludare a prevederilor legii adopţiei indicată expres în corespondenţa D.G.A.S.P.C. cu Ministerul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice) prin raportare la prejudiciul cert pe care copilul urma să îl sufere având în vedere perioada de peste 2 ani (de la naștere şi fără întrerupere până în prezent) pe care a petrecut-o cu (…) care, în mod evident a condus la dezvoltarea unei legături afective extrem de puternice (a se compara cu situaţia reţinută de Curte în decizia de inadmisibilitate din cauza Hülsmann împotriva Germaniei, pct. A.2).
Îndoiala în ceea ce privește corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea intențiilor cu care acţionează familia (…), chiar dacă poate justifica dorinţa acceptabilă a D.G.A.S.P.C. de a-i descuraja pe cetățeni de a recurge la o metodă de eludare a dispozițiilor imperative ale legii adopției, nu poate conduce la validarea hotărârii de respingere a plasamentului la această familie, căci efectele acestei decizii a Comisiei pentru Protecția Copilului nu se limitează la situația lui (…) (…) şi (…) care au recurs la o modalitate ce le este acum reproșată de autorități, deşi nu este interzisă expres: ele se răsfrâng și asupra situației copilului însuși, al cărui drept la respectarea vieții de familie, ce implică dreptul copilului şi al persoanelor cu care convieţuiesc de a se bucura unul de compania celuilalt, este afectat de o manieră semnificativă (a pari, cauza Mennesson împotriva Franței, par. 2)

Asemenea situației din cauza I.S. împotriva Germaniei (hotărârea din 13.10.2014, cerere nr. 31021/08, par. 10-23), (…) a rămas însărcinată în urma unei relații întâmplătoare, dând naștere copilului (…) în august 2013, la un moment când avea deja doi copii cu un bărbatul cu care nu era căsătorită şi nu se ocupa de creşterea acestora; din motive rămase obscure ((…) a pretins că sub presiunea mamei) aceasta a decis, imediat după naștere, să își dea copilul unui familii pe care o alesese prealabil naşterii; apoi, în mai multe rânduri, ea a renunțat practic la toate drepturile sale părintești și a fost de acord să își dea copilul în plasament la (…).

Citeste mai mult  Cerere de strămutare. Obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată

Deşi această măsură legală nu a fost dispusă – iar prima hotărâre nu este sub nicio formă motivată, bazându-se exclusiv pe o declaraţie a mamei care se angaja să-şi ia copilul cu toate că o analiză serioasă a posibilităţii reintegrării în familia nu s-a făcut, dimpotrivă existau indicii (ancheta socială (…) că mama nu dispune de condiţiile necesare creșterii şi educării copilului şi chiar se recomandă masuri de protecţie pentru acesta – D.G.A.S.P.C. nu a întreprins niciun demers pentru a asigura caracterul efectiv al reintegrării în familie, ba chiar a tolerat şi încurajat practic demersurile familiei (…) care încercau conferirea unui aspect de legalitate faptului că, de la naşterea copilului (…) s-au îngrijit de acesta ca adevăraţi părinţi timp de peste 2 ani.

În acest context este evident că deoarece mama nu a avut grijă de copil decât câteva zile, în această perioadă nu s-a format o legătură între ea și acesta, astfel că dreptul său la respectarea vieții de familie nu a fost încălcat.
În cauza I.S. împotriva Germaniei, curtea a constatat că o perioadă de trei săptămâni în care mama a avut grijă de copii nu a fost suficient de lungă pentru ca o legătură să se formeze, iar aceasta a renunțat în mod legal și cu bună știință la drepturile sale părintești; de aceea s-a apreciat că în mod corect s-a acordat prioritate drepturilor copiilor, protejând familia nou-creată în care copii au fost văzuți ca meritând o șansă pentru dezvoltare (par. 86).

Separat, trebuie amintit raționamentul Curţii Europene din cauza Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, par.48-52 în urma căruia s-a ajuns la concluzia că, şi în lipsa unui raport juridic de filiaţie (biologică sau legală), există o viață de familie care trebuie protejat din perspectiva art. 8 al convenţiei. Curtea a pus accentul pe relaţiile efective dintre părţi (o familie care primise o fetiţă în plasament şi pentru a cărei adopţie formulaseră ulterior două cereri ambele respinse), subliniind că, pentru stabilirea vieții de familie de facto trebuie să se tină cont de mei multe elemente printre care lungime perioadei în care părțile au convieţuit, tipul de relaţii precum şi rolul asumat de adulţi faţă de copil.

Curtea a observat că, în această cauză, adulţii au primit copilul în familia lor încă de la momentul când acesta avea vârsta de un an şi, timp de 19 luni, au petrecu cu fetiţa cele mai importante etape din tânăra sa viaţă, împreună cu o soră şi un frate; expertizele au demonstrat că fetiţa era bine integrată în familie fiind la rândul ei profund ataşată de membrii acesteia; apoi, s-a mai menţionat că fetiţa fusese înscrisă la o creșă şi apoi a plecat cu familia la care fusese plasată în vacanţă in Brazilia, elemente suficiente pentru a concluziona că există o legătură personală strânsă şi că adulţii s-au comportat din toate privințele precum niște părinţi astfel că viaţa de familie de facto a existat între ei şi fetiţă, iar faptul că au decis să o adopte a constituit poate motivul determinant al constatării că, în lipsa unui raport juridica de filiație, există viaţa de familie.

După cum a rezultat, încă din cursul anului 2013 (când D.G.A.S.P.C. a avut de soluţionat prima cerere de instituire a plasamentului formulată chiar în luna naşterii copilului), prin ancheta socială nr. (…) s-a constatat că (…) „întruneşte condiţiile necesare creşterii şi educării copilului (…)” propunându-se efectuarea demersurilor necesare instituirii plasamentului la această familie; mai mult, la 16.09.2013 s-a efectuat verificări „în teren” (adică la domiciliul familiei (…)) unde s-a constatat că minorul este bine îngrijit de aceştia (nota informativă (…)).

În toate evaluările ulterioare (ex. raportul nr. (…) sau nr. (…)) s-a arătat că „soţii (…) prezintă capacitatea necesară de a percepe realist necesităţile copilului, sunt capabili să ofere un mediu securizant afectiv, social şi educaţional şi o îngrijire corespunzătoare unei bune dezvoltări bio-psiho-fiziologice copilului”; astfel, s-a ajuns – la 10.06.2015 – să se constate că acest copil este dezvoltat unitar pe toate ariile, că prezintă o bună capacitate de adaptare şi relaţionare şi a dezvoltat „în mod firesc…relaţii de ataşament faţă de adulţii cu care creşte”.

Psihologul a arătat că minorul „se simte securizat în mediul care trăieşte”, din observaţiile acestuia reieşind că soţii (…) sunt atenţi la nevoile copilului, rămân în majoritatea timpului lângă el, se implică în activităţi de joc, la contactul cu ei (…) răspunde afectiv, zâmbeşte, vocalizează, râde, le atinge faţa, circumstanţe în care specialistul a recomandat „oferirea unui mediu de viaţă stabil şi securizat”.

În aceste condiţii, observând că de mai bine de doi ani, copilul se află în grija familiei (…) care s-a achitat cu brio de îndatoririle părinteşti asumate benevol, începând cu aranjarea camerei copilului, organizarea ceremoniei religioase de botez, înscrierea la un medic de familie din august 2013, fiind „vaccinat complet conform schemei”, faţă de refuzul constant al mamei de a se ocupe în vreun mod de copil de manieră din care să releve conştientizarea obligaţiilor de părinte (sub pretextul lipsei resurselor materiale, devine nerelevantă suspiciunea – rezonabilă, de altfel – că (…) s-ar pregăti să adopte copilul „dar nu respectă normele juridice privind adopţia”.

Aceasta pentru că, după constatarea că numita (…) nu îşi exercită rolul de părinte şi nimeni din familia acesteia nu doreşte să o ajute în această sarcină, constatarea (din ambele hotărâri nr. (…) şi nr. (…)) că minorul nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 60 din Legea nr. 272/2004 care enumeră situaţiile în care se impune măsura plasamentului este doar una pur formală, pentru că se bazează nu pe responsabilizarea mamei (care prin întâmpinare s-a declarat de acord cu plasarea copilului la (…)) şi evident eronată, căci copilul abandonat şi faţă de care părintele refuză invariabil asumarea oricărei obligaţii parentale este un copil „neglijat” (art.60 lit. c din Legea nr. 272/2004).

De aceea, nu poate fi admisă scoaterea copilului din mediul armonios creat de (…), pentru acesta existând riscul periclitării dezvoltării sale ulterioare, prin lipsirea unei ambianţe calde şi continue în care s-a găsit de la naştere, interesul superior al copilului prevalând interesul general (al societăţii în ansamblul ei) de a urmări aplicarea riguroasă, literală a prevederilor legale vizând Legea nr. 272/2004.” (Curtea de Apel Constanța, Decizia 15MF/2015, portal.just.ro)

Cuvinte cheie: > > > >