La Senat se află înregistrate pentru dezbatere două propuneri legislative în sensul reducerii fenomenului de alienare parentală.
I. Propunerea legislativă de modificare a Codului de procedură civilă
În ceea ce privește executarea hotararilor judecatoresti referitoare la minori:
Se propune ca executorul judecătoresc să poată proceda la executarea silită, dacă în termen de cinci zile (nu in termen de o luna așa cum prevede legea în prezent) de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 906 alin. (2) CPC debitorul nu execută obligația sa.
Totodată se prevede reglementarea expresă a faptului că, la solicitarea executorului judecătoresc, agenții forței publice sunt obligați să își dea concursul la executare, inclusiv pentru a asigura accesul creditorului în locul unde se află copilul și pentru a-l proteja pe creditor de orice violențe din partea debitorului sau anturajului acestuia.
În scopul îndeplinirii mandatului său, executorul judecătoresc și organele forței publice sunt autorizate să folosească metode nemijlocite de constrângere asupra oricărei persoane obligate la predarea copilului, iar dacă se impune, chiar asupra copilului însuși.
Debitorul este obligat să se prezinte la data și locul indicat de către executor împreună cu copilul, să îmbrace copilul adecvat condițiilor meteo, să predea executorului bagajul copilului care va cuprinde haine de schimb îndestulătoare și orice alte lucruri necesare minorului, ca de pildă: medicamentele, rețete, manualele și caietele școlare sau jucării.
Debitorul va comunica ferm copilului că trebuie să meargă împreună cu creditorul, va informa copilul privitor la perioada de timp pe care o va petrece cu creditorul și modalitatea prin care copilul va reveni în grija sa, la finalul acestei perioade. Debitorul se va abține de a ridica tonul, de a profera orice amenințări și injurii către participanții la executare ori de a influența în refuzul copilului.
După predarea copilului, debitorul se va îndepărta de acesta plecând de la locul executării, dacă executarea se face la altă adresă decât locuința sa ori va închide ușa/poarta imobilului lăsând copilul afară împreună cu executorul, creditorul și martorii asistenți.
Cu privire la refuzul minorului
Potrivit inițiativei legislative, refuzul minorului nu îl pune la adăpost pe debitor de sancțiunile civile și penale prevăzute pentru opunerea la executare.
Dacă executorul constată că minorul manifestă aversiune față de creditor,va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună o expertiză psihologică a familiei. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul.
La finalizarea expertizei psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc, părților și direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
După primirea raportului de expertiză instanța va constata dacă refuzul minorului este rezultatul alienării parentale ori dacă refuzul este justificat de anumite acțiuni ale creditorului, dispunând în consecință consilierea psihologică a minorului și a părinților săi. Cu aceeași ocazie, instanța va decide oportunitatea aplicării dispozițiilor art. 906 din Codul de procedură civilă.
Instanța de executare este instanța pe raza căreia este stabilit domiciliul legal al copilului, prin hotărârea judecătorească pusă în executare.
În baza recunoașterii formale a alienării parentale, creditorul va putea cerere printr-o acțiune separată emiterea unui ordin de protecție în condițiile prevăzute de legislația privind violența domestică.
Potrivit expunerii de motive, este necesară modificarea Codului de Procedură Civilă pentru următoarele considerente:
1) Practica a arătat limitele modului de aplicare a legii penale în cazul nerespectării programelor de legături personale ale minorului cu părintele nerezident (sau părintele la care locuiește). Astfel în nenumărate cazuri, prevalându-se de instituția „refuzului minorului” (așa cum este ea documentată în Noul Cod de Procedură Civilă)
organele de anchetă penală și procuratura evită să cerceteze temeinic împrejurările săvârșirii faptei penale sancționată de art. 287 și respectiv art. 379 din Codul Penal, acordând în mod nejustificat rezoluții de tip NUP, sau clasare.
2) Refuzul minorului (art. 913 din Noul Cod de Procedură Civilă) reprezintă el însuși un abuz la adresa copilului, prin faptul că oferă putere de decizie unui copil pentru propriul interes superior, după ce o instanța judecătorească a stabilit deja, pe baza unor probe concludente că interesul superior al copilului este, în fapt, acela de a pune în aplicare decizia de a menține relația părinte-copil cu ambii părinți, nu doar cu unul singur. Acest articol poziționează copilul în situații care depășesc puterea lui de înțelegere (situație descrisă ca abuz asupra copilului în HG nr. 49/2011), copilul fiind pus în rol de adult și judecător.
În acest sens, Decizia Curții Constituționale a României nr. 82/20038 precizează clar: ”instabilitatea afectivă și emoțională a minorului, pe fondul unei imaturități psihice și a lipsei experienței de viață, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes și, adesea, de a discerne între bine și rău. Aceasta este rațiunea în considerarea căreia legiuitorul, pentru a-l proteja pe minor, a instituit prezumția lipsei de discernământ până la vârsta de 14 ani, iar între vârsta de 14 si 18 ani, l-a prezumat cu discernământul diminuat, conferindu-i capacitate de exercițiu restrânsă.”
Refuzul minorului in faza executării, nu poate fi decât consultativ, și ar trebui să aibă ca și unică consecință consilierea psihologică, nicidecum oprirea executării. Aceasta deoarece copilul a avut deja, până la momentul executării dreptul și posibilitatea de a-și exprima optiunea prin audiere, în timpul acțiunii civile, legea fiind extrem de clară în sensul obligativității audierii minorului cu vârsta de peste 10 ani în orice cauză judecătorească, și dând, de asemenea, judecătorului posibilitatea de a audia copii cu vârste mai fragede.
Jurisprudența arată că inclusiv copii de cu vârsta de 5 ani sunt audiați de către instanță, aceasta ținând seama de vârsta și gradul de maturitate a copilului. Odată emise, hotărârile judecătorești trebuie executate, interesul major al copilului fiind deja decis de către unul sau mai mulți magistrați. Dorința copilului, lipsit de discernământ, nu poate fi pusă mai presus de decizilie magistraților care au toate instrumentele necesare găsirii celei mai bune soluții pentru copil.
3) Practica a arătat că refuzul minorului de a se întâlni cu celălalt părinte ascunde, de cele mai multe ori, abuzul părintelui la care locuiește (abuz emoțional, psihologic, violență fizică, neglijare, violență socială).
4) În momentul de față, chiar dacă se constată că refuzul copilului este indus de abuzurile părintelui la care locuiește, conform art. 912 din Noul Cod de Procedură Civilă instanța se dezinvestește, astfel încât, după constatare, nu mai există practic pași legislativi pentru a salva copilul din situația de a fi alienat parental și pentru a-i reda echilibrul. Mai, mult, executările repetate au darul de a dezechibra și mai tare copilul, motiv pentru care este necesară stabilirea unei singure executări, care să se finalizeze chiar de la început.
II. Propunerea legislativă de modificare a Codului penal
Inițiativa legislativă prevede ca ascunderea bunului ori persoanei supuse executării să intre în conținutul constitutiv al infracțiunii de nerespectare a hotătârilor judecătorești.
De asemenea, se propune modificare alin. (1) și (2) ale art. 379 și completarea articolului cu alin. (4) după cum urmează:
Art. 379 – Nerespectarea măsurilor privind relațiile personale ale minorului
(1) Reținerea de către un părinte sau de către o altă persoană a copilului minor, la altă locuință decât locuința obișnuită a familiei ori locuința minorului, așa cum a fost stabilită pe cale judecătorească sau prin acord notarial, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei care exercită autoritatea părintească potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta oricărei persoane, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească asupra minorului, de a împiedica, în mod repetat, relațiile personale ale copilului cu unul dintre părinți ori pe orice altă persoană îndrituită să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți prin acord notarial sau de către organul competent.
(4) Refuzul minorului nu îl pune la adăpost pe făptuitor de sancțiunea penală prevăzută pentru opunerea la executare, așa cum este ea definită în codul de procedură civilă.
Cuvinte cheie: alienare parentala > divort > refuzul minorului
