Legea nu sancţionează neindicarea în cuprinsul contractului de fideiusiune a creanţei garantate, atât timp cât aceasta poate fi determinată.
Extras din considerentele hotărârii Judecătoriei Sectorului 1 București:
”În ceea ce priveşte valabilitatea contractului de fideiusiune, relevante sunt dispoziţiile art. 2280 C.civ., prin intermediul cărora fideiusiunea este definită ca fiind convenţia prin care „o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlul gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”. Totodată, conform art. 2282 C.civ., „fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Din conţinutul acestor prevederi reiese că garanţiile personale iau naştere în cadrul unui raport obligaţional prin care fideiusorul îşi asumă faţă de creditor responsabilitatea executării unei obligaţii a debitorului principal, fiind necesară, ad validitatem, încheierea contractului în formă scrisă, prin act autentic sau înscris sub semnătură privată.
În considerarea dispoziţiilor menţionate, instanţa reţine valabilitatea contractului de fideiusiune încheiat. (…)
Cu privire la nestipularea cuantumului creanţei garantate, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor legale, contractul de fideiusiune vizează manifestarea acordului părţii de a executa, faţă de creditor, obligaţia principală, în cauză, obiectul contractului de fideiusiune fiind determinat generic, prin stipularea elementelor de identificare ale contractului principal.
În acest sens, prin instituirea dispoziţiilor art. 2289 alin. (1), sub denumirea marginală „limitele fideiusiunii”, s-a urmărit, astfel cum s-a indicat în doctrina de specialitate, reglementarea cazului neprecizării în mod expres a cuantumului datoriei principale, situaţie în care fideiusorul nu va putea fi obligat la mai mult decât ceea ce prevede contractul principal. Totodată, dacă numai intenţia de a garanta este expres menţionată în cuprinsul contractului de fideiusiune, devin aplicabile prevederile art. 2290 C.civ., introdus cu scopul de a stabili întinderea obligaţiei girantului. Reiese astfel că legea nu sancţionează neindicarea în cuprinsul contractului de fideiusiune a creanţei principale, atât timp cât aceasta poate fi determinată.” (Judecătoria Sectorului 1 București, Sentința civilă nr. 331 din 23 ianuarie 2018, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: fideiusiune > garantie personala > noul cod civil
