Probele în procesul penal

1 martie 2020 Drept Penal

Potrivit art. 5 C.pr.pen., organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de probe aflarea adevărului, organele de urmărire penală având obligația de a strânge probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului; potrivit art. 100 C.pr.pen., probele se administrează în cursul urmăririi penale nu în afara ei; potrivit art. 285 C.pr.pen., obiectul urmăririi penale constă în strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, persoanele care le-au săvârșit și stabilirea răspunderii penale a acestora; potrivit art. 305 C.pr.pen., atunci când din probe rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care a început urmărirea penală și nu există un caz din cele de la art. 16 alin. 1 se dispune continuarea urmăririi penale față de acea persoană care dobândește calitatea de suspect; totodată potrivit art. 4 C.pr.pen., după administrarea probatoriului orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Proba este definită în art. 97 alin. (1) ca fiind un element de fapt cu ajutorul căruia se constată existența sau inexistența infracțiunii, se identifică persoana care a comis-o, se stabilesc împrejurările necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Proba este considerată unul din elementele principale ale procedurii penale, deoarece, dacă proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză, se impune o soluție de achitare a inculpatului.

Probele se clasifică după mai multe criterii.

Clasificarea probelor după izvorul din care provin: (…) probe imediate (nemijlocite, primare) și mediate (mijlocite, derivate). Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de comiterea faptei penale; spre exemplu, probele care provin din declarația unui martor ocular. Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din planul secund al comiterii infracțiuni; spre exemplu, declarația unui martor indirect care a auzit despre săvârșirea infracțiunii de la un martor ocular.

Citeste mai mult  Infracțiunea de amenințare. Aprecierea stării de temere

Având în vedere că dispozițiile procesual penal nu fac o ierarhie a importanței probelor, care sunt lăsate la aprecierea organelor judiciare, administrarea unor probe indirecte, obiective, suficient de convingătoare și care nu lasă loc nici unor îndoieli, constituie temeiul suficient pentru o hotărâre de condamnare, indiferent de gravitatea infracțiunii comise. (…)

Clasificarea probelor în funcție de raportul în care se află cu obiectul probațiunii; sub acest aspect probele se împart în directe și indirecte.

Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu existența infracțiunii, vinovăția sau nevinovăția suspectului sau inculpatului; proba directă este un fapt principal. Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu obiectul probațiunii; prin intermediul acestora se constată faptele probatorii (res probantes), adică acele fapte sau împrejurări care conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și a persoanei care a săvârșit-o (exemplu, identificarea în locuința inculpatului a unor bunuri ce au fost sustrase persoanei vătămate).

Condamnarea se dispune, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Constituie obiect al probei, potrivit art. 98 C.pr.pen., starea de fapt care trebuie dovedită în procesul penal.

Legiuitorul a consacrat în art. 4 alin. (2) C.pr.pen. principiul in dubio pro reo, potrivit căruia, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Pentru a fi admisă în procesul penal, proba trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă, relevantă în raport cu obiectul probațiunii, adică să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal; să fie utilă, adică necesară cauzei; să fie permisă de lege, adică administrarea acesteia să nu fie contrară legii.

Citeste mai mult  Infracțiunea asimilată contrabandei prevăzută de art. 270 alin. (3) din Codul Vamal. Achitare

Conform art. 99 alin. (1) C.pr.pen., sarcina administrării probei în acțiunea penală aparține, în principal, procurorului, ca titular al acțiunii penale, iar în acțiunea civilă, părții civile.

În actuala reglementare, procurorul are sarcina de a administra probe pentru a convinge judecătorul cauzei, „dincolo de orice îndoială rezonabilă” – art. 103 alin. (2) C.pr.pen..

Aprecierea probelor, în legislația română, este reglementată expres în art. 103 C.pr.pen.

Aprecierea probelor intervine în activitatea finală de administrare a probelor, determinând măsura în care acestea formează organelor judiciare convingerea certă că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. În anumite limite, aprecierea probelor poate interveni chiar anterior, la momentul verificării admisibilității probelor și fiabilității lor. În acest sens art. 100 alin. (3) C.pr.pen., arată că admiterea sau respingerea cererii privitoare la administrarea unor probe se face motivat, iar art. 100 alin. (4) C.pr.pen., arată că organele judiciare pot respinge o cerere referitoare la administrarea unei probe și atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză.

Odată administrate probele, organele judiciare trebuie să le aprecieze pentru stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Probele sunt guvernate de principiul liberei aprecieri, prevăzut în art. 103 alin. (1) C.pr.pen., care arată, printre altele, că „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege”, ceea ce înseamnă că nu se acordă valoare probantă preferențială probelor, toate având valoare probantă egală.

Citeste mai mult  Infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană al cărei permis a fost retras sau anulat. Achitare

Prin urmare, valoarea probantă concretă a fiecărei probe nu este dată a priori, ci rezultă a posteriori, după evaluarea și aprecierea acestora.

Potrivit art. 103 alin. (1) C.pr.pen., aprecierea probelor se face de către organele judiciare „în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”, inclusiv a celor administrate în calea de atac, întrucât, cu ocazia analizării materialului probator administrat, se poate ajunge la o concluzie diferită decât cea la care a ajuns prima instanță.

În materia probațiunii penale se observă că legiuitorul a adoptat un anumit standard de apreciere a probelor, respectiv „standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil”, care presupune, pentru o soluție de condamnare, probe care să creeze judecătorului, care admite existența unui dubiu, convingerea că acesta nu depășește limitele rezonabile și că acuzația a fost dovedită.

Conceptul de dubiu rezonabil nu poate fi definit cu exactitate, întrucât acesta ține de forul interior al judecătorului care trebuie să se bazeze pe argumente raționale, logice, acceptate de majoritatea persoanelor care le parcurg.

În legătură cu valoarea probantă a probelor, legiuitorul a adoptat principiul liberei aprecieri a probelor– art. 103 alin. (1) C.pr.pen. –, recunoscând totodată și principiul liberei sau intimei convingeri a judecătorului în adoptarea hotărârii – art. 103 alin. (2) C.pr.pen. –, principii în baza cărora judecătorul apreciază liber mijloacele de probă administrate în cauză la data soluționării cauzei.

În raport cu cele anterioare se constată că este rolul organelor de urmărire penală să strângă probel e necesare cu privire la existența infracțiunilor, persoanele care le-au săvârșit și stabilirea răspunderii penale a acestora. (Curtea de Apel Timișoara, Decizia penală nr. 185 din 17 februarie 2020, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: >