Joi, 1 septembrie 2016, în hotărârea publicată în cauza Upīte împotriva Letoniei (nr. 7636/08), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu unanimitate, a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție.
Cauza privește recuzarea unui judecător într-o cauză civilă pe motiv că era cercetat într-un scandal privind sistemul judiciar.
Situația de fapt
În vara anului 2007, a existat un scandal în Letonia cu înregistrări telefonice privind comportamentul pretins ilegal și lipsit de etică în justiție. În speță, a fost publicată o carte conținând transcrierile conversațiilor între avocații de la o firmă de avocatură letonă bine cunoscută și judecătorii de la diverse instanțe. Un grup de lucru constituit de Curtea Supremă a realizat o anchetă. Între timp, în 2004, doamna Upīte a introdus o acțiune civilă împotriva unei terțe părți. În 2007, când scandalul a izbucnit, recursul pe chestiuni de drept în acest caz era pendinte în fața Senatului Curții Supreme, ca instanța de recurs. În cadrul ședinței din 29 august 2007, avocatul ei a recuzat unul dintre cei trei judecători pe motiv că era vizat în ancheta privind comportamentul lipsit de etică din sistemul judiciar. În aceeași zi, ceilalți doi judecători din complet au respins cererea de recuzare constatând că aceasta se întemeia doar pe o presupunere și au menținut soluția de respingere a acțiunii civile formulată de reclamantă.
În noiembrie 2007, doi dintre cei 15 judecători cercetați au fost găsiți într-un raport că au încălcat Codul deontologic al judecătorilor: judecătorul care a examinat cauza reclamantei nu se număra printre ei.
Invocând articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției, dna Upīte a susținut că judecătorul nu a fost imparțial, pentru că era cercetat la momentul respectiv pentru comportament lipsit de etică.
Aprecierea CEDO
Curtea reiterează faptul că în mod normal imparțialitatea denotă lipsa prejudecății sau a părtinirii, iar existența sau lipsa acesteia poate fi testată în diferite moduri. Conform jurisprudenței Curții, existența imparțialității trebuie constatată printr-un test al subiectivității în care trebuie avute în vedere convingerile personale și comportamentul unui anumit judecător, cu alte cuvinte, dacă respectivul judecător are prejudecăți personale sau manifestă o atitudine părtinitoare în legătură cu o anumită speță; și, de asemenea, printr-un test al obiectivității, adică a se aprecia dacă însăși instanța și, între altele, compunerea completului, oferă garanții suficiente pentru a putea exclude orice îndoieli legitime în legătură cu imparțialitatea acesteia.
Cât privește testul subiectivității, principiul conform căruia o instanță trebuie considerată ca neavând prejudecăți personale sau fiind imparțială este consacrat în jurisprudența Curții. Imparțialitatea personală a unui judecător trebuie prezumată până la proba contrarie. În privința tipului de probă solicitat, de exemplu, Curtea a încercat să constatate dacă un judecător a manifestat ostilitate sau rea-voință din motive personale.
În privința testului obiectivității, trebuie stabilit dacă, dincolo de conduita judecătorului, există fapte certe care pot să ridice dubii cu privire la imparțialitatea acelui judecător. Aceasta înseamnă că punctul de vedere al persoanei în cauză este important, dar nu decisiv, în a hotărî dacă într-un anumit caz există motive legitime pentru a suspecta că un anumit judecător sau un întreg complet nu este imparțial. Este decisiv dacă aceste suspiciuni sunt justificate obiectiv.
Chiar și aparențele pot avea o anumită importanță sau, cu alte cuvinte, „justiția nu trebuie numai să fie înfăptuită, ea trebuie să fie și percepută ca fiind înfăptuită”. Motivul este acela că se află în joc încrederea pe care trebuie să o inspire publicului instanțele dintr-o societate democratică. Așadar, orice judecător în legătură cu care există motive legitime de suspectare a lipsei imparțialității trebuie să se abțină de la judecarea cauzei.[Morice împotriva Franței, MC, nr. 29369/10, § 73-78]
În cauza de față, îndoielile reclamantei cu privire la imparțialitatea judecătorului ODJ au derivat din faptul că, la momentul examinării cauzei civile a reclamantei, autoritățile statului cercetau relațiile pretins lipsite de etică între mai mulți judecători și avocați. Potrivit reclamantei, judecătorul ODJ fi înlăturat orice îndoieli cu privire la imparțialitatea doar abținându-se la judecarea cauzei, în timpul derulării cercetării.
În ceea ce privește testul subiectiv, Curtea nu găsește vreun indiciu că judecătorul ODJ a acționat având o prejudecată personală împotriva reclamantei.
În ceea ce privește testul obiectiv, Curtea notează de la bun început că o bună administrare a justiției impune ca relația dintre judecători și avocați să se bazeze pe valori etice comune. Judecătorii și avocații trebuie să comunice într-un mod care să nu ridice îndoieli cu privire la exercitarea atribuțiile în mod independent unii față de ceilalți. În caz contrar, încrederea publicului în justiție ar fi subminată și eficiența sistemului judiciar ar fi slăbită . Curtea observă că, în cazul reclamantei amploarea și intensitatea dezbaterii publice la nivel național, inclusiv declarațiile făcute de președintele Curții Supreme cu privire la sistemul judiciar în general, precum și acoperirea mediatică a anchetei, ar fi putut provoca reclamantei neliniște cu privire la imparțialitatea mai multor judecători ai Curții Supreme, inclusiv a judecătorului ODJ.
Cu toate acestea, punctul de vedere al unei părți nu este factorul decisiv. Existența unui motiv legitim de temere că unui anumit judecător îi lipsește imparțialitatea trebuie să fie apreciată nu numai prisma circumstanțelor particulare ale fiecărui caz, ci și în lumina suficienței garanțiilor oferite de procedurile naționale pentru asigurarea imparțialității.
Curtea observă că respectiva carte conținea o presupusă conversație telefonică cu caracter general, între judecătorul ODJ și un avocat, care nu era în nici un fel legate de reclamantă sau acțiunea civilă pendinte. Conversația a avut loc cu patru ani înainte ca reclamanta să introducă acțiunea în instanță și cu opt ani înainte ca judecătorul acuzat să examineze recursul. Cartea nu dezvăluia niciun alt indiciu că relația dintre judecătorul ODJ și avocați ar fi fost o asemenea natură și grad încât să indice o lipsă de imparțialitate din partea instanței. Având în vedere circumstanțele de mai sus, faptul că cercetările privind posibilul comportament lipsit de etică sau chiar ilegal al judecătorului ODJ cu privire la evenimentele care nu aveau legătură cu cazul reclamantei erau pendinte, nu poate conduce în mod automat la concluzia că judecătorul a fost lipsit de imparțialitate în acest caz.
Curtea ia notă de garanțiile care erau în vigoare. Senatul Curții Supreme a examinat în mod corespunzător recuzarea judecătorului ODJ. Respingerea cererii de recuzare a fost motivată și s-a întemeiat pe motive legale corespunzătoare. Curtea observă că recuzările judecătorilor ale căror nume apăruseră în carte au fost admise în cauzele în care una dintre părți a fost reprezentată de avocați menționați în carte. În plus, două cercetări au fost începute și încheiate ulterior cu privire la conversația judecătorului ODJ publicată în carte. Parchetul General a stabilit că nu existau suficiente motive pentru a începe o anchetă privind comportamentul judecătorului ODJ . Grupul de lucru convocat de către Curtea Supremă a constatat că discuțiile dintre judecătorul ODJ și avocat au vizat o problemă juridică, avocatul nefiind reprezentatul vreunei dintre părți și, prin urmare, nu a găsit o încălcare a Codului deontologic al judecătorilor.
Curtea constată că plângerea reclamantei cu privire la imparțialitatea judecătorului ODJ nu este justificată în mod obiectiv.
Prin urmare, nu a fost încălcat articolul 6 din Convenție.
Cuvinte cheie: cauza Upīte împotriva Letoniei > impartialitatea judecatorilor
