În concepția Codului civil răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului forței obligatorii a contractului. Din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, se consideră că pandantul acestui principiu este că fiecare parte trebuie să răspundă de eventuala nerespectare a acesteia „legi”, așadar de încălcarea „normei private” pe care contractul o generează, atașamentul noțiunii de răspundere față de principiul pacta sunt servanda explicând de fapt și existența conceptului de răspundere.
Ca urmare, neexecutarea voluntară a obligațiilor contractuale de către debitor, dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură și la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se datorează sau de a obține echivalentul economic al acestei prestații, printre mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în situația când una din părțile contractante nu execută prestațiile pe care le datorează, regăsindu-se și executarea prin echivalent sau acordarea de daune-interese.
În situația în care obligația neexecutată constă în a plăti o sumă de bani legiuitorul a procedat la evaluarea legală a daunelor interese, evaluare care este combinată, inevitabil, și cu evaluarea convențională a daunelor-interese moratorii (pentru că în această privință, legiuitorul stabilește limite și reguli specifice). (Curtea de Apel Suceava, Decizia civilă nr. 161/2016, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: prejudiciu > raspundere contractuala
