Fapta medicului de a nu dispune testarea la antibiotic se circumscrie conţinutului legal al infracţiunii de ucidere din culpă, în varianta nerespectării măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei de medic.
Extras din considerentele deciziei penale a ÎCCJ:
”Inexistenţa unor dispoziţii legale exprese (lege emisă de Parlament, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă emise de Guvern) sau a unui protocol privind testarea la antibiotic, nu o exonerează pe inculpată de răspunderea penală. Mai trebuie precizat că, aşa cum s-a stabilit prin Raportul nr. x din 17 august 2011 întocmit de Compartimentul de Control din cadrul Ministerului Sănătăţii – Direcţia Audit şi Control, lipsa întocmirii unui asemenea protocol este imputabilă unităţii spitaliceşti în cadrul căreia inculpata îşi desfăşura activitatea, dar aceasta nu echivalează cu inexistenţa unei măsuri de prevedere constând în testarea la antibiotic înainte de prescrierea medicaţiei/tratamentului, măsură de prevedere unanim acceptată în domeniul medical, astfel cum reiese din actele medico-legale, din actele de control specific întocmite de Colegiul medicilor sau de Corpul de control din cadrul Ministerului Sănătăţii, din prospectul medicamentului prescris victimei, respectiv fişele postului medicului şi asistentei medicale, acte pe baza cărora se întemeiază soluţia de condamnare şi la care se face referire în hotărârea atacată. (…)
Potrivit celor reţinute prin Decizia nr. 8/2013 a Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor din judeţul Gorj, în FOCG (foaia de observaţie clinică generală, s.n.) s-a consemnat „testare la H.”, dar fără a se preciza tipul de antibiotic, procedura de testare şi rezultatul acestuia, medicul fiind obligat să verifice toate aceste consemnări în FOCG. De asemenea, s-a reţinut că justificările dr. A. nu sunt corecte – întrucât ca medic de gardă şi medic al pacientei trebuia să-şi organizeze serviciul de aşa manieră încât să evite evenimentele nedorite.
Aceste concluzii defavorabile inculpatei au fost formulate chiar în condiţiile în care, la momentul efectuării acelui control, Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor din judeţul Gorj nu cunoştea despre existenţa falsului efectuat în foaia de observaţie a pacientei D., prin inserarea menţiunii neadevărate privind efectuarea testării la antibiotic.
De asemenea, conform celor reţinute de instanţa de apel, în Raportul de control întocmit de Compartimentul Control din cadrul Ministerului Sănătăţii – Direcţia Audit şi Control nr. 9477 din 17 august 2011 s-a constatat că: pacienta a fost insuficient investigată şi s-a prescris medicaţie fără a se respecta protocoalele de Profilaxie antibiotică perioperatorie; managementul şocului anafilactic nu este cunoscut de către cadrele medicale care au gestionat acest caz; testarea la antibiotic nu a fost documentată.
Totodată, prin hotărârea atacată s-a reţinut că, în Raportul de constatare medico-legală (autopsie) nr. 1590 din 27.10.2011 (care a fost întocmit înainte de a se constata faptul că fişa de observaţie clinică a fost falsificată) se concluzionează că moartea numitei D., de 17 ani, a fost neviolentă, datorându-se unei insuficienţe cardio-respiratorii acute, consecinţa unui şoc anafilactic, produs în urma administrării de antibiotic (ampicilină), complicat cu pancreatită acută hemoragică şi modificări cardiace.
Potrivit Noului raport de expertiză medico-legală (nr. 331/A din 30.05.2012), care a avut în vedere, de asemenea, menţiunea din foaia de observaţie falsificată, s-a constatat că şocul anafilactic se poate produce şi în prezenţa unei testări negative; orice medicament constituie o haptenă care poate iniţia cascada unei reacţii anafilactice, alergizarea putând apărea în cursul tratamentului, aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă după două zile de tratament. S-a apreciat că, în cazul de faţă, conduita medicală a fost în consonanţă cu protocoalele terapeutice existente.
Ulterior, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, a fost întocmit Suplimentul la raportul de expertiză medico-legală nr. x, în care se arată că „este necesară testarea la antibiotic a oricărui pacient care nu a mai folosit antibioticul respectiv, însă, aşa cum am arătat deja, şocul anafilactic se poate produce şi în prezenţa unei testări negative”. (…) „din documentaţia medicală examinată, nu există indicii că şocul anafilactic ar fi fost declanşat de administrarea altor substanţe”.
Potrivit Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 21 februarie 2014, „nu a fost consemnată corect medicaţia ce urma să se administreze pacientei zilnic, foarte explicit; nu a fost corect consemnată testarea la antibioticul ce urma să se administreze pacientei; administrarea antibioticului nu a fost consemnată în foaia de observaţie; nu a fost semnat de către părinţi acordul informat privind investigaţiile şi tratamentul ce urmau a fi efectuate; dr. A. a procedat corect în ceea ce priveşte administrarea medicaţiei de urgenţă (…); la pacienta D., dată fiind rapiditatea şi brutalitatea cu care s-a instalat şocul anafilactic şi gravitatea evoluţiei ulterioare a cazului numai un serviciu ATI bine dotat i-ar fi putut salva viaţa”.
Conform Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 2 februarie 2015, era necesară testarea la antibiotic a pacientei cu prilejul efectuării celorlalte examene de laborator; înainte de aplicarea tratamentului se impunea testarea la antibiotic; există raport de cauzalitate între lipsa efectuării testării la antibiotic şi declanşarea şocului anafilactic prin administrarea directă a antibioticului; cauza producerii şocului anafilactic care a determinat producerea insuficienţei cardio-respiratorii a fost administrarea antibioticului; pacienta a intrat în şoc anafilactic la administrarea antibioticului, nu la altă substanţă.
În final, în decizia recurată se arată că, potrivit Avizului Comisiei Superioare Medico-Legale nr. E1/6127/2013 din 17 iunie 2016, s-a reţinut că „Există posibilitatea, dar în proporţii extreme de reduse, ca în momentul realizării unei testări corespunzătoare la antibiotic, cu rezultat pozitiv, pacienta să nu prezinte reacţii specifice. În ipoteza în care se realiza testarea la antibiotic, iar rezultatul era pozitiv fără a se administra antibiotic, nu se putea produce decesul pacientei D.”.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine şi faptul că unitatea spitalicească în cadrul căreia inculpata şi-a desfăşurat activitatea, respectiv Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Jiu, în notele de şedinţă depuse la dosar cu ocazia soluţionării recursului în casaţie, în calitate de parte responsabilă civilmente, răspunzând la susţinerile inculpatei, precizează, în ceea ce priveşte obligaţia testării la antibiotic conform pregătirii profesionale a medicilor şi a asistenţilor medicali, că există obligativitatea efectuării testării la antibiotic, precum şi consemnarea în FOCG a manifestărilor alergice cunoscute sau manifestate pe parcursul internării de către pacient, FOCG prevăzând rubrica în care se specifică testarea. Testarea la H. este obligatorie, medicul curant dispunând acest lucru la iniţierea antibioticoterapiei, fiind o sarcină delegată şi obligatorie a asistentului medical. (…)
Totodată, astfel cum a reţinut instanţa de apel, atât Prospectul medicamentului prescris de inculpată cât şi Rezumatul caracteristicilor produsului reprezintă acte previzibile şi accesibile, care atrag atenţia în mod explicit asupra potenţialului letal al medicamentului asupra pacienţilor cu hipersensibilitate. Simpla existenţă a menţiunilor cuprinse în aceste înscrisuri care însoţesc medicamentul reprezintă o avertizare suficientă atât pentru orice persoană care intenţionează să îşi administreze acest medicament, dar mai ales pentru cadrele medicale care îl prescriu în mod constant pacienţilor în cadrul obligaţiilor de serviciu.
Curtea de Apel Craiova a reţinut că, dată fiind calitatea inculpatei, aceea de medic, dar şi pregătirea de specialitate, aceasta ar fi trebuit să cunoască efectele pe care le produce administrarea antibioticului la persoanele care prezintă hipersensibilitate la peniciline şi să ia măsurile corespunzătoare pentru a evita producerea efectelor grave sus-menţionate asupra sănătăţii ori chiar a vieţii pacientului.
Inculpata nu a negat existenţa măsurii de prevedere constând în obligaţia testării la antibiotic, invocând doar că această obligaţie nu-i aparţinea, deoarece era prevăzută în fişa postului asistentului medical.
Însă, în sarcina inculpatei s-a reţinut că nu a dispus efectuarea testului obligatoriu de alergie la medicamente (antibiotic) înainte de iniţierea antibioticoterapiei, fapt care a condus la decesul pacientei, şi nu faptul că nu a efectuat, personal, această testare.
Este necesar, astfel, să se facă distincţie între atribuţiile asistentului medical şi atribuţiile medicului, în ceea ce priveşte dispunerea şi efectuarea testării la antibiotic, prin hotărârea atacată fiind stabilit, de altfel, că obligaţia de a dispune testarea la antibiotic aparţinea inculpatei A., cea care a prescris medicamentul, şi nu asistentei medicale care a realizat administrarea efectivă a acestuia.
Faptul că recurenta inculpată era conştientă, la data comiterii faptei – în august 2011, că exista această obligaţie şi că trebuia să dispună şi să verifice testarea la antibiotic înainte de stabilirea tratamentului, reiese chiar din modul în care a acţionat, prin hotărârile atacate reţinându-se că, după declanşarea anchetei penale, a falsificat foaia de observaţie clinică a victimei, tocmai prin inserarea menţiunii false a testării la antibiotic. (…)
Drept urmare, pe lângă faptul că, aşa cum s-a arătat mai sus, testarea la antibiotic era acceptată ca o conduită necesară în conformitate cu specificul domeniului profesional, efectuarea acesteia fiind dată în sarcina asistentei medicale, inculpata avea o obligaţie clară, prevăzută într-un act accesibil – fiind vorba de fişa postului, de a supraveghea activitatea asistentei medicale.
Din aceste motive, nu se poate susţine că soluţia de condamnare a inculpatei pentru infracţiunea de ucidere din culpă, se bazează pe o presupusă normă care nu este accesibilă şi, implicit, nici previzibilă şi că s-au încălcat prevederile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.” (ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 107/2019, www.scj.ro)
Cuvinte cheie: medic > ucidere din culpa