În Monitorul Oficial cu numărul 258 din 6 aprilie 2016 a fost publicată Decizia ICCJ- RIL nr. 1/2016 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală.
”Cu privire la calitatea procesuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că analiza hotărârilor în care s-au pronunţat soluţii diferite cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii relevă faptul că unele instanţe au continuat să dea eficienţă Deciziei nr. I din 28 martie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Prin sus-evocata decizie s-a hotărât că, în raport cu dispoziţiile art. 54 alin. 4, coroborate cu art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, de dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil de la 1864 şi de dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală de la 1968, cu modificările la zi, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.
Această decizie a fost pronunţată în condiţiile în care dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală de la 1968, cu modificările la zi, prevedeau că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, decizia sus-evocată nu mai este de actualitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală, părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.
Alineatul secund al aceluiaşi articol prevede că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală definesc partea responsabilă civilmente ca fiind persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces, aceste dispoziţii legale consacrând, astfel, calitatea procesuală pasivă a părţii responsabile civilmente pe latura civilă a procesului penal.
Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.
Dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol prevăd că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.
Din examinarea coroborată a dispoziţiilor legale evocate se desprinde concluzia că partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal şi răspunde în acest cadru numai pe latură civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune de către inculpat, însă numai în condiţiile legii civile, respectiv în baza unei obligaţii legale sau convenţionale.
În ceea ce priveşte Decizia nr. I/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, se constată că aceasta nu mai este de actualitate, întrucât prin art. 86 din Legea nr. 135/2010 legiuitorul a extins expres sfera răspunderii civile în procesul penal de la obligaţia legală de răspundere pentru fapta altuia la obligaţia de răspundere civilă contractuală.
Astfel, plecând de la natura specială a contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, se apreciază că asigurătorii de răspundere civilă obligatorie au calitate de părţi responsabile civilmente în procesul penal pentru prejudicii produse de asiguraţii lor prin accidente de vehicule, atât în temeiul legii civile, cât şi în temeiul contractului de asigurare.
Calitatea de parte responsabilă civilmente izvorând din lege:
În sprijinul acestei susţineri se cuvin evocate dispoziţiile art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care prevăd că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule.
Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate.
În cazul legislaţiei române, această obligaţie este îndeplinită prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995, care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele produse de aceste vehicule.
Sub acest aspect se cuvine subliniată nu numai existenţa unei legislaţii primare (Legea nr. 136/1995), ci şi a unei legislaţii terţiare, materializată în actele cu valoare obligatorie emise de autoritatea legal abilitată în materie (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară – numită în precedent şi în continuare A.S.F.), prin care s-au adoptat Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
Analiza acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că acest tip de contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract impus de lege, cu distincţiile aferente referitoare la asigurările prin efectul legii. Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 136/1995, care prevăd că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.
Acest tip de contract este impus anumitor categorii de persoane, respectiv persoanelor fizice şi juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, acest tip de contract vizează o anumită obligaţie, respectiv pe cea de a asigura răspunderea în cazul accidentelor produse de vehicule, astfel cum reiese din interpretarea art. 4 din Legea nr. 136/1995.
Nu în ultimul rând, acest tip de contract, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, are prevederi obligatorii referitoare la riscurile asigurate şi la tipul de daune pe care le asigură (art. 50-52 din Legea nr. 136/1995), la cazurile de excludere de la asigurare şi chiar la limitele pecuniare ale asigurării (art. 53 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 24 şi următoarele din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., cu modificările ulterioare), ceea ce întăreşte concluzia că este vorba despre un contract impus de lege, în care principiul libertăţii contractuale suferă restricţii şi în care părţile se văd limitate în manifestarea deplină a autonomiei de voinţă.
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract forţat, întrucât părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative.
Calitatea de parte responsabilă civilmente izvorând din contract:
Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi de tramvaie, ca şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit dispoziţiilor art. 55 din acelaşi act normativ despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
În plus, dispoziţiile art. 1.270 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil instituie principiul pacta sunt servanda şi prevăd forţa obligatorie a contractului valabil încheiat între părţile contractante, iar dispoziţiile art. 1.280 din acelaşi act normativ prevăd că un contract produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Or, dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 instituie un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terţilor păgubiţi prin accidente.
Cum asigurătorul răspunde pentru asigurat în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi în temeiul contractului de asigurare, se poate reţine ca întrunită cerinţa art. 86 din Codul de procedură penală, anume aceea ca asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi incumbe o obligaţie legală şi deopotrivă convenţională de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, ca urmare acesta trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente.
Cu privire la limitele răspunderii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acestea reies din interpretarea dispoziţiilor art. 3, coroborat cu art. 49 şi cu art. 53 din Legea nr. 136/1995, texte legale care prevăd în esenţă că drepturile părţilor se stabilesc prin lege şi că prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară se stabilesc limitele despăgubirilor şi condiţiile de plată.
De asemenea, din examinarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, cu modificările ulterioare, reiese că asigurătorii R.C.A. au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de către A.S.F.
La alineatul al doilea al aceluiaşi articol se prevede, pentru accidente produse începând cu anul 2012, o limită de despăgubire pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, de 1.000.000 euro în echivalent în lei la cursul de schimb valutar la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, iar cu privire la despăgubirile pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, în aceleaşi condiţii-cadru enunţate pentru daunele materiale limita de despăgubire este de 5.000.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua accidentului.
Alineatul final al aceluiaşi articol prevede o revizuire a limitelor de despăgubire din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum, stabilit conform Regulamentului (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum.
Sub aspectul limitelor despăgubirii sunt relevante şi dispoziţiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevăd că, în cazul în care în unul şi acelaşi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de despăgubire specificate în poliţa R.C.A., despăgubirea va fi stabilită în funcţie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire.
Limitele convenţionale ale despăgubirii se deduc din interpretarea art. 49 din Legea nr. 136/1995, care prevăd in terminis, pe de o parte, că asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare şi, pe de altă parte, că nivelul despăgubirilor se stabileşte:
a) în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;
b) în conformitate cu legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.
Aceste limite se deduc şi din dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care instituie obligaţia de emitere a poliţei de asigurare la încheierea asigurării obligatorii R.C.A. şi care prevăd şi posibilitatea ca părţile să încheie acte adiţionale la contract, prin care să includă clauze suplimentare, cu condiţia ca acestea să nu reducă sau să restricţioneze drepturile unei părţi prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie şi nici să nu contravină prevederilor legale.
Totodată, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 reiese că în contract părţile pot stipula limite maxime de despăgubire, care nu pot fi inferioare celor prevăzute de normă.
În concluzie, faţă de împrejurarea că, de principiu, părţile dintr-un contract de asigurare pot stabili întinderea despăgubirii, se poate conchide că limitele în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ţinut să răspundă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente sunt cele din contractul de asigurare, cu precizarea că în respectivul contract părţile nu pot stipula limite inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie.
În ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.
Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dispoziţiile legale care reglementează asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părţi.
Astfel, părţile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.
Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.
În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.
În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi că are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.”
Cuvinte cheie: asigurare de raspundere civila > asigurator > parte responsabila civilmente > recurs in interesul legii
