RIL admis. Dreptul la despăgubiri de la asiguratorul RCA recunoscut membrilor familiei conducătorului vinovat de accident

3 februarie 2016 Drept Civil

În Monitorul Oficial cu numărul 71 din 1 februarie 2016 a fost publicată Decizia ÎCCJ-RIL nr. 23/2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

În considerente, Înalta Curte a reținut că ”norma legală ce a generat divergenţa de jurisprudenţă – alin. 3 al art. 50 – a fost introdusă în corpul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în anul 2004, prin Legea nr. 172/2004.

Expunerea de motive a actului normativ de modificare şi completare face vorbire despre obligaţiile asumate de România prin Documentul de poziţie, cap. 3 – Libera circulaţie a serviciilor (aprobat în şedinţa Guvernului român la 6 decembrie 2001) şi despre nevoia de aliniere a legislaţiei naţionale în materie de asigurări la legislaţia europeană în domeniu.

Aşadar, un prim indiciu ar fi în sensul că reglementarea legală care interesează în cauză este rezultatul transpunerii în legislaţia naţională a reglementării echivalente de la nivel european.

Observarea comparativă a textelor normative în discuţie – art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE (în conţinut identic cu art. 3 din Directiva 84/5/CEE, înlocuită în 2009 cu Directiva 2009/103/CE din raţiuni de unificare a reglementărilor existente la nivel european în materia asigurărilor) – relevă însă că, spre deosebire de reglementarea de la nivel european, cea din legea internă nu conţine nicio precizare în privinţa tipului de prejudiciu pentru repararea căruia a fost recunoscut un drept la despăgubire pe seama asigurătorului de răspundere civilă obligatorie în favoarea soţului/soţiei ori persoanei aflate în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Tocmai această omisiune a normei interne în indicarea, similar normei de nivel european, că, în cazul acestor subiecte, dreptul la reparaţie priveşte vătămările lor corporale („. . . nu vor fi excluşi de la beneficiul asigurării, în privinţa pagubelor lor corporale”) a stat la originea divergenţei de jurisprudenţă, născând, în acest context, întrebarea dacă textul legal al art. 50 alin. 3 poate fi văzut ca o transpunere imperfectă a art. 3 al Directivei 84/5/CEE, dar care trebuie interpretat şi aplicat în spiritul normei europene de inspiraţie, ori, dimpotrivă, dacă voinţa legiuitorului intern a fost aceea de a recunoaşte drepturi la despăgubire familiei şoferului vinovat de accident mai largi chiar decât ale normei din directivă, aşadar, pentru orice tip de prejudiciu şi nu doar pentru cele limitate la vătămările corporale proprii.

Este cert însă că un răspuns convingător şi lămuritor nu se poate rezuma la deducerea unei intenţii de aliniere la legislaţia comunitară a legiuitorului naţional, plecându-se de la Declaraţia de poziţie a României – act de voinţă al Guvernului român, atât timp cât norma legală în discuţie a fost adoptată prin lege – act de voinţă al Parlamentului, care se poate îndepărta de la obiectivele urmărite de puterea executivă.

De aceea, o incursiune în principiile generale ale dreptului cu privire specială asupra materiei asigurării obligatorii de răspundere civilă este absolut necesară.

Cu titlu general, art. 2.223 alin. (1) din Codul civil stipulează că „în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”.

Aceeaşi idee se regăseşte exprimată şi în conţinutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Aşadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.

În acelaşi timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită, este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceeaşi persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie – izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală – există şi în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare – despăgubirea -, constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului.

Înţelegerea exactă a conţinutului şi sensului reglementării art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 50, în concordanţă cu condiţiile legale ale angajării răspunderii asigurătorului şi cu natura juridică proprie (mai sus redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoaşterea unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul şoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a daunelor morale cauzate de dispariţia acestuia ori pierderea întreţinerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanţele judecătoreşti fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoaşterea unui drept la dezdăunare aceloraşi subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, aşadar când acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului.

Divergenţa vizează, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciaţi (material şi/sau moral) ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina şi jurisprudenţa au denumit a fi prejudiciul prin ricoşeu, înţeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (şi care îşi găseşte în prezent o reglementare legală prin dispoziţiile art. 1.390 şi 1.392 din Codul civil).

Întrucât, la originea producerii lui, se regăseşte una şi aceeaşi faptă ilicită, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoşeu în absenţa întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerinţa esenţială pentru repararea prejudiciului prin ricoşeu este ca fapta ilicită cauzatoare să îşi menţină acest caracter (ilicit) şi în ce priveşte victima directă.

Or, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de altă parte, art. 50 alin. 2 prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Excluderea conducătorului vehiculului din sfera „terţelor persoane păgubite”, la care se referă art. 49 din lege, are drept consecinţă faptul că asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătăţii sau pentru moartea asiguratului în accident şi nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el şi care a provocat accidentul.

Această excludere nu este însă întâmplătoare şi nu se justifică doar pe legătura contractuală asigurat – asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existenţa unei obligaţii de reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă faţă de el însuşi, aşa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de producerea faptei ilicite.

În tot acest context, recunoaşterea unui drept la despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 recunoaşte un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoşeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea şi înmormântarea, acordarea întreţinerii pe care acesta o presta în timpul vieţii, daune morale pentru durerea pierderii unei fiinţe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ţinut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiaşi fapte, şi mai ales, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi în cazul prejudiciului iniţial.

În speţă, prin ipoteză, deşi există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde faţă de sine însăşi, vătămarea sa corporală şi/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, şi, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa faţă de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speţă şoferul este şi decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului Cod civil, cât şi sub cea a noului Cod civil, fapta victimei înseşi este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.

Asigurătorul va fi însă ţinut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceştia sunt victime directe ale accidentului auto, aşadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, şi acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză.

Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. 3 al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situaţia juridică a acestor subiecte îşi găsea oricum rezolvare în dispoziţiile preexistente ale art. 50 alin. 2 din aceeaşi lege.

Totuşi, ca şi în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecţie comparabilă cu cea de care se bucură alte terţe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relaţiei de rudenie dintre acestea şi conducătorul vinovat.

Contrar celei de-a doua opinii jurisprudenţiale, asigurarea reglementată în cap. III din Legea nr. 136/1995 nu este una pentru „bun” (autoturism sau autovehicul), ci pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Caracterul intuitu rei atribuit acestui tip de asigurare, explicat prin considerarea ca esenţială, în vederea antrenării răspunderii asigurătorului, a implicării în accident a unui vehicul asigurat şi identificat, caracter dedus şi din reglementarea art. 51 din Legea nr. 136/1995, ignoră însăşi esenţa asigurării în cauză, de a fi una pentru răspunderea civilă (sau pentru responsabilitate).

Într-adevăr, implicarea în accident a unui vehicul identificat şi asigurat constituie una din condiţiile antrenării răspunderii asigurătorului R.C.A., însă ceea ce este de esenţa acestui tip de asigurare este existenţa unui caz de răspundere civilă delictuală a autorului accidentului faţă de terţe persoane păgubite, în absenţa căruia răspunderea asigurătorului nu există (chiar în ipoteza realizării cazului asigurat prin mijlocirea unui vehicul identificat şi asigurat).

Soluţia legislativă consacrată prin dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 136/1995 – care reglementează cazul altor persoane care sunt cuprinse în asigurare decât asiguratul – nu se îndepărtează de la esenţa acestui tip de asigurare, deoarece pentru cazul celui care a condus vehiculul persoanei asigurate, cu sau fără voia şi ştiinţa acesteia, răspunderea asigurătorului se fundamentează tot pe un caz de răspundere civilă delictuală, cu singura diferenţă că aceasta din urmă nu mai este legată în mod necesar de persoana asiguratului. În astfel de cazuri, asigurătorul R.C.A. răspunde faţă de terţele persoane păgubite prin accident, indiferent de persoana care răspunde civil pentru paguba cauzată.

Aşadar, cazurile reglementate de art. 51 din Legea nr. 136/1995 nu justifică atribuirea unui caracter intuitu rei acestui tip de asigurare precum s-a susţinut prin cea de-a doua soluţie jurisprudenţială şi, prin urmare, nu poate fi astfel justificată antrenarea răspunderii asigurătorului R.C.A. faţă de terţe persoane păgubite prin accident, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale.

Argumentul utilizat de instanţele ce au conturat cea de-a doua soluţie jurisprudenţială, în sensul că, în acţiunile deduse judecăţii, subiectele vizate de norma art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 nu se subrogă în drepturile conducătorului auto vinovat şi nu pretind recunoaşterea unui drept la despăgubiri în calitate de succesori legali ai acestuia, ci solicită despăgubiri pentru prejudiciul propriu, înfăţişând un drept propriu la reparaţie, este corect, dar nu şi în măsură să le fundamenteze soluţia.

Într-adevăr, victima unui prejudiciu prin ricoşeu are un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate. Relaţia de interdependenţă în care se află prejudiciul direct şi prejudiciul prin ricoşeu, regăsită în originea comună a aceleiaşi fapte ilicite generatoare, nu face posibilă însă o situaţie de reparare a prejudiciului prin ricoşeu în ipoteza neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct.

Este acesta chiar cazul despăgubirilor solicitate de soţul/soţia ori de cei aflaţi în întreţinerea conducătorului auto vinovat de accident, justificate prin vătămarea corporală ori decesul acestuia (iar nu în calitate de victime directe ale accidentului), despăgubiri menite să acopere prejudiciul propriu, dar indirect (prin ricoşeu), cauzat lor.

Având în vedere că naşterea obligaţiei asigurătorului R.C.A. este condiţionată de întrunirea cerinţelor de reparare a prejudiciului respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale a conducătorului auto, următoarele concluzii pot fi deduse pe baza celor prezentate mai sus:

– conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care şi-l cauzează sieşi prin fapta proprie. De altfel, pe acest temei, dispoziţiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 îl şi exclud expres pe acesta din sfera beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător;

– conducătorul auto nu va răspunde delictual pentru prejudiciul mediat suferit de membrii săi de familie ca urmare a prejudiciului iniţial;

– este exclusă naşterea obligaţiei legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoşeu suferit de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.

Concluzia care se impune, de asemenea, în urma acestei analize este aceea că dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 sunt mai degrabă rezultat al unei transpuneri imperfecte a art. 3 din Directiva 84/5/CEE, actualul art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE, dar că, chiar astfel fiind, interpretarea şi aplicarea acestora nu pot avea loc decât în sensul normei europene de inspiraţie, respectiv că dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, vizează propriile vătămări corporale cauzate lor în accident, iar nu prejudiciile prin ricoşeu, ca urmare a vătămării corporale sau decesului autorului accidentului.

O interpretare contrară, respectiv că, în lipsa oricărei limitări din norma legală, trebuie înţeles că dreptul recunoscut acestei categorii de subiecte vizează repararea oricărui tip de prejudiciu (direct, dar şi cel prin ricoşeu), conduce spre o soluţie inacceptabilă din punctul de vedere al dreptului intern şi, implicit, la un rezultat de modificare a regulilor de funcţionare a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, incompatibilă cu natura juridică proprie acesteia (respectiv, naşterea obligaţiei asigurătorului de dezdăunare pentru prejudicii de care conducătorul auto – fie el asigurat ori terţ care utilizează vehiculul persoanei asigurate – nu poate fi ţinut să răspundă).

Aşa cum explică avocatul general în concluziile sale prezentate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-300/10 (ce face parte dintr-o serie de cauze trimise curţii spre soluţionare în procedura întrebării preliminare de către instanţele portugheze, a se vedea ordonanţele pronunţate în cauzele C-229/10, C-362/11, C-486/11, C-96/12), directivele din materia asigurărilor de răspundere civilă auto nu au drept scop armonizarea regimurilor de răspundere civilă ale statelor membre, nici criteriile de stabilire a răspunderii pentru pagubele materiale rezultate în urma unui accident de circulaţie şi nici întinderea răspunderii, acestea neintrând în domeniul de aplicare al directivelor în cauză.

Aşadar, nu s-ar putea atribui legiuitorului intern voinţa de a se îndepărta de la soluţia din norma europeană de inspiraţie şi de a consacra drepturi mai largi categoriei de subiecte în discuţie, întrucât ar însemna să se accepte că, în procesul de transpunere a unei directive de reglementare a materiei asigurărilor, legiuitorul naţional ar fi intervenit în vederea modificării regulilor în materie de răspundere civilă delictuală.

În sfârşit, s-ar ajunge pe această cale la alterarea naturii juridice proprii asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care s-ar transforma într-o veritabilă asigurare de viaţă, întrucât s-ar ajunge ca soţul (soţia) ori cel aflat în întreţinerea conducătorului auto asigurat şi vinovat de accident să fie despăgubit în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă delictuală pentru cazul de moarte a soţului/întreţinătorului, ceea ce contravine naturii proprii a acestui tip de asigurare, astfel cum este conturat actual prin normele art. 2.223 alin. (1) din Codul civil şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Pentru considerentele arătate, (…) stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Cuvinte cheie: > >