În ședința din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr.13 în dosarul nr.98/1/2019, a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din Codul civil din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din Codul civil, art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit că:
Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Decizia ÎCCJ pune capăt orientării jurisprudențiale potrivit căreia inexistența autorizației de construire poate avea consecințe doar în planul raporturilor de natură administrativă, conform Legii nr. 50/1991, antrenând o răspundere contravențională, fără a avea însă ca efect respingerea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune.
Cuvinte cheie: accesiunea > autorizatie de constructie > drept de proprietate > Legea nr. 50/1991 > recurs in interesul legii
