8 aprilie 2015: Decizia ICCJ (nr. 5/2015) a fost publicată în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 234 din 6 aprilie 2015. În considerente, Curtea a reţinut că „din ansamblul normelor legale care reglementează activitatea de rezidenţiat pe post,(…) rezultă că raporturile juridice care se nasc între medicul rezident pe post şi unitatea sanitară publică cu care s-a încheiat contractul individual de muncă au o natură juridică mixtă, ca o consecinţă a specificului pregătirii în rezidenţiat.
Pe de o parte, se creează raporturi juridice proprii procesului de învăţământ, aşa cum reiese din însăşi definiţia legală a rezidenţiatului, potrivit căreia acesta constituie o formă specifică de învăţământ postuniversitar.
În cadrul acestei forme de pregătire continuă, rezidentul dobândeşte şi îşi perfecţionează cunoştinţele teoretice şi practice, participând la toate activităţile specifice domeniului de specializare.
Această pregătire se structurează pe programe de rezidenţiat, conform programelor de învăţământ, pentru fiecare specialitate, şi se desfăşoară după un curriculum de pregătire şi un barem de manopere, proceduri, tehnici diagnostice şi terapeutice, obligatorii şi unice pe ţară, sub îndrumarea coordonatorilor şi directorilor de program şi a îndrumătorilor sau responsabililor de formare în rezidenţiat.
Pe de altă parte, între medicul rezident pe post şi unitatea sanitară publică se încheie un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, prin care se stabilesc raporturi juridice de muncă, fiind evident că un astfel de contract este guvernat de toate normele generale cuprinse în Codul muncii, fiind aplicabile inclusiv dispoziţiile art. 38 şi art. 159 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, pe durata pregătirii în specialitate, rezidenţii sunt salarizaţi conform legii, ei participând efectiv la activităţile şi responsabilităţile clinicilor, secţiilor, laboratoarelor, cabinetelor de specialitate, de medicină de familie, cabinetelor medico-dentare şi farmaciilor în care efectuează pregătirea, sub îndrumarea şi supravegherea directă a coordonatorilor din instituţiile şi unităţile sanitare acreditate.
De asemenea, rezidenţii au dreptul să examineze pacienţii şi să aplice soluţii terapeutice, sub stricta supraveghere a îndrumătorului sau a responsabilului, în conformitate cu nivelul lor de pregătire.
În plus, rezidenţii efectuează gărzi, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, şi art. 221 alin. (3)-(6) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, iar medicii rezidenţi care efectuează gărzi în afara programului normal de lucru sunt salarizaţi pentru această activitate de către unitatea sanitară unde efectuează garda, cu respectarea prevederilor legale.
În această situaţie, cum medicul rezident are şi calitatea de salariat, se constată că rezidenţiatul nu reprezintă doar o formă tipică de învăţământ postuniversitar, ci o formă specifică, cu caracter mixt, ce conţine atât o componentă de desăvârşire a pregătirii profesionale prin specializare, generată de procesul de învăţământ, cât şi o componentă specifică raporturilor juridice de muncă, prin care munca efectiv prestată dă dreptul la obţinerea unei contraprestaţii în bani, sub forma salariului.
Ca atare, nu se poate reţine că activitatea medicului rezident este numai o activitate didactică şi că remunerarea acestuia reprezintă cheltuieli de şcolarizare.
Referitor la acest aspect, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, s-a prevăzut că „Pregătirea în rezidenţiat reprezintă un proces continuu de pregătire teoretică şi practică, fiind normată integral ca activitate didactică”, însă prin art. 2 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, această reglementare a fost completată în sensul că „Pregătirea în rezidenţiat reprezintă un proces continuu de pregătire teoretică şi practică, fiind normată integral ca activitate didactică doar activitatea de pregătire în rezidenţiat efectuată de către cadrele didactice universitare, în conformitate cu numărul orelor de curs şi de aplicaţii din curriculum aprobat”, astfel că din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, coroborate cu celelalte alineate ale textelor de lege menţionate, nu se poate ajunge la o altă concluzie în ceea ce priveşte natura juridică şi, implicit, regimul juridic aplicabil contractului individual de muncă încheiat de medicul rezident pe post.
Instanţele de judecată au întâmpinat dificultăţi în interpretarea noţiunii de „cheltuieli de personal”, prevăzută în cuprinsul art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, în sensul că, într-o opinie, s-a apreciat că această sintagmă include şi salariul primit de medicul rezident, o atare soluţie fiind impusă de calificarea duratei rezidenţiatului ca o activitate didactică, iar nu ca o muncă prestată, iar într-o altă opinie, pornindu-se şi de la dispoziţiile imperative ale art. 159 raportat la art. 38 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, s-a apreciat că aceste cheltuieli nu includ salariul primit de medicul rezident, întrucât acesta este o contraprestaţie pentru munca efectuată în folosul unităţii sanitare, fiind vorba despre alte cheltuieli eventuale, pe lângă prima de instalare, impuse de pregătirea profesională a rezidentului.
Scindarea practicii judiciare a fost provocată şi de conţinutul unor acte adiţionale la contractul individual de muncă, încheiate de unităţile sanitare cu medicii rezidenţi, prin care, pe lângă stipularea obligaţiei legale stabilite în sarcina angajatului, s-au precizat şi limitele despăgubirii datorate de medic, ca fiind drepturile salariale şi plata şcolarizării.
Examinând dispoziţiile legale în discuţie, se constată că limitele despăgubirii în cazul răspunderii materiale a rezidentului pe post sunt fixate prin chiar conţinutul normei legale, care indică drept gen proxim cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională, iar ca diferenţă specifică, cheltuielile de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat şi prima de instalare. Ca atare, noţiunea de „cheltuieli de personal”, ca diferenţă specifică, nu poate fi interpretată decât prin raportare la genul proxim – cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională.
Or, faţă de conţinutul expres al dispoziţiilor art. 159 şi art. 38 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 6 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, şi, respectiv, art. 18 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, este indubitabil că noţiunea generică la care se referă textul art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare – cheltuieli prilejuite de pregătirea profesională a rezidentului, nu poate include şi salariul achitat medicului pe durata rezidenţiatului, care reprezintă contraprestaţia pentru munca efectiv prestată de către acesta în folosul unităţii sanitare angajatoare.
Nu în ultimul rând, se reţine că natura juridică a sumelor de bani ce urmează a fi restituite de către medicul rezident este, evident, aceea de despăgubiri, sumele cheltuite de unitatea sanitară angajatoare pentru pregătirea profesională a medicului rezident urmând a fi restituite cu titlu de daune-interese, noţiune ce exclude de plano cheltuielile salariale. O atare interpretare este impusă şi de argumentul că sumele ce trebuie restituite ca urmare a încălcării obligaţiei prevăzute de art. 6 alin. (71) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, de către fostul medic rezident, sunt destinate să acopere efortul financiar făcut de unitatea sanitară pentru pregătirea profesională a acestuia.”
16 februarie 2015: Într-un comunicat al ICCJ se arată că, în şedinţa din 16 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (7 ind. 1) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 179/2008, respectiv art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 şi art. 159 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situaţia în care medicul rezident nu îşi respectă obligaţia asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfăşurat programul de rezidenţiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 196 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Cuvinte cheie: drepturi salariale > recurs in interesul legii > rezidentiat