Procurorul general al României a sesizat ÎCCJ cu recurs în interesul legii cu privire la următoarele probleme de drept:
„I. Interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.(1) şi art.45 alin.(2) teza I din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței şi de insolvență [ex-art.6 alin.(1) şi art.11 alin.(2) teza I din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței], art.260 alin.(1) şi (4) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art.651 alin.(1), art.714 alin.(1) şi art.719 alin.(1) şi (7) din Legea nr.134/2010, privind Codul de procedură civilă, sub aspectul instanţei competente material să soluționeze contestațiile la executare, cererile de suspendare a executării silite şi cererile de suspendare provizorie a executărilor silite individuale începute de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art.143 alin.(1) teza finală din Legea nr.85/2014.
II. Interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art.997 alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă [ex-art.581 din Codul de procedură civilă (1865)], art. 233 alin. (1) lit. a) şi art.260 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală în ceea ce privește admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, suspendarea şi suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art.143 alin.(1) teza finală din Legea nr.85/2014.”
Sub aspectul competenței materiale
1.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a considerat că judecătorului-sindic îi revine competența de a soluționa contestațiile şi cererile de suspendare a executării silite, întrucât executarea silită la care se referă art.143 alin.(1) teza finală din Legea nr.85/2014 nu se confundă cu executarea silită de drept comun, ci reprezintă o operațiune prevăzută de Codul insolvenței, aflându-se astfel sub administrarea şi controlul de legalitate al organelor care aplică procedura, în sensul art. 40 din acest act normativ.
Competența judecătorului-sindic este dată de prevederile art.45 alin.(2) teza I din Legea nr.85/2014, potrivit cărora, „Atribuțiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței”.
Posibilitatea executării silite individuale introdusă de art.143 alin.(1) teza finală din Legea nr.85/2014 nu poate fi interpretată ca reprezentând un caz de încetare a efectelor procedurii de insolvență, respectiv de executare silită inițiată în paralel cu derularea procedurii de insolvență, ci constituie o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța, în cadrul procedurii
colective.
1.2. În a doua orientare de jurisprudență, s-a considerat că judecătoriile, ca instanțe de executare de drept comun sunt competente să judece în primă instanță contestațiile la executare şi cererile de suspendare a executării silite a creanțelor fiscale, în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.
În motivarea acestei orientări de jurisprudență, s-a arătat că executarea silită şi, implicit, contestarea măsurilor şi actelor de executare silită a creanțelor fiscale se circumscrie activității de administrare a creanțelor fiscale prevăzută de art. 1 pct. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care, potrivit art. 3 din acesta, constituie dreptul comun pentru administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat.
§2 Problema admisibilității cererilor de ordonanța președințială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea actelor de executare silită efectuate de creditorii bugetari se află într-o strânsă legătură cu cea dintâi şi rezultă, pe de o parte, din redactarea dispozițiilor art. 260 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care statuează expres că „Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat, nu sunt aplicabile” şi, pe de altă parte, din împrejurarea că cererile de ridicare şi, după caz, suspendare ori suspendare provizorie a măsurilor de executare silită au fost formulate pe calea ordonanței președințiale, pentru atragerea competenței materiale a judecătorului-sindic în ceea ce privește soluționarea acestora.
Sub acest aspect, orientările de jurisprudență aflate în divergență s-au circumscris următoarelor soluții şi motivări:
2.1. Într-o primă orientare, s-a considerat că, în toate aceste ipoteze, cererile de ordonanță președințială, formulate în temeiul art. 997 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt admisibile.
2.2. În cea de-a doua orientare jurisprudențială, observându-se că problema admisibilității cererilor de anulare ori suspendare a actelor de executare pe calea ordonanței președințiale este strâns legată de competența judecătoruluisindic de a soluționa astfel de cereri, s-a arătat că legalitatea actelor de executare poate fi analizată doar în procedura contestației la executare.
Cuvinte cheie: competenta materiala > contestatie la executare > executare silita > Legea nr. 85/2014 > ordonanta presedintiala > recurs in interesul legii
