Colegiul de Conducere al Curții de Apel Galați a sesizat ÎCCJ cu recurs în interesul legii în vederea unificării practicii la nivelul tuturor instanțelor judecătorești, pentru că în jurisprudență s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la următoarea problemă de drept: În interpretarea și aplicarea unitară a art. 472, 473 și 491 din Codul de procedură civilă, obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal?
Practica neunitară a fost constatată prin considerentele Deciziei nr. 42/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. 1391/1/2019. Astfel, Curtea de Apel Galați – Secția a II-a civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ”Dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursurlui incident poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?”. Prin decizia sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă sesizarea, numai că, în motivare, a arătat că:
”60. Hotărârile judecătorești identificate în cuprinsul cap. VII ”Jurisprudența instanțelor naționale în materie” din prezenta decizie relevă existența unei practici judiciare consistente, dar neunitare, inclusiv la nivelul instanței supreme, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită și-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmplării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuție și eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă – mecanismul la care s-ar fi putut apela, în această situație, fiind recursul în interesul legii”.
Așadar, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, pentru lămurirea problemei de drept, este utilă formularea unui recurs în interesul legii, se arată în sesizarea ICCJ.
În practica instanțelor judecătorești,
1. Într-o primă opinie, se consideră că dispozițiile art. 491 alin. (1), art. 472 alin. (2) și art. 473 C.pr.civ. nu condiționează formularea recursului/apelului incident/provocat de invocarea unor motive de recurs/apel care să vizeze doar dispozițiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin cererea de recurs/apel principal, apreciindu-se că motivele recursului/apelului incident/provocat pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident/provocat.
Condiționarea apelului/recursului incident/provocat de către cel principal este reglementată nu în perimetrul condițiilor de admisibilitate, ci al posibilității soluționării pe fond. Astfel, conform art. 472 alin. (2) C.pr.civ., dacă apelul principal nu este cercetat pe fond, atunci cel incident rămâne fără efect. Regula tantum devolutum, quantum apellatum, care impune instaței de apel să verifice legalitatea și temeinicia numai în limitele criticii formulate prin motivele de apel, privește firecare cerere de apel în parte, iar nu raportul dintre apelul principal și cel incident.
2. Într-o a doua opinie se consideră că recursul/apelul incident/provocat nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin recursul/apelul principal.
În susținere se arată că recursul/apelul incident/provocat are un pronunțat caracter accesoriu, care rezultă din faptul că nu se poate în niciun caz declara și înăuntrul termenului pentru recursul/apelul principal, deci nu va putea fi niciodată calificat drept recurs/apel principal, astfel că soluția asupra sa va depinde întodeauna de actul de dispoziție al recurentului/ apelantului principal sau de soluția dată asupra recursului/apelului principal.
Cuvinte cheie: apel incident > dezlegare chestiune de drept > noul cod de procedura civila > recurs in interesul legii
