Prim-adjunctul Procurorului General a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, raportat la art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) şi (3) şi art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, în prezent art.790 alin.(1), art.406 alin. (1) şi (3) şi art.453 alin.(1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în referire la obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi, ori aceasta a fost respinsă de instanţă, ca urmare îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit, sau de către debitor.
Deşi hotărârile judecătoreşti contradictorii au fost pronunţate numai sub incidenţa Codului de procedură civilă din 1865, Prim-adjunctul procurorului apreciază că se impune dezlegarea problemei de drept, întrucât, dispoziţiile care reglementează materia îşi găsesc corespondent şi în noul Cod de procedură civilă.
I. Astfel, unele instanţe au obligat executorul judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, către terţul poprit, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, textul legal citat transpunând în plan procesual instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cadrul procesului, fapta delictuală fiind constituită de iniţierea şi desfăşurarea unui litigiu.
Prin art. 246 alin. (3) din acelaşi cod, s‐a stabilit, în mod expres, că şi în situaţia renunţării la judecată, dacă aceasta s‐a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la plata de cheltuieli.
Întrucât cererea de validare a popririi a fost formulată de executorul judecătoresc în nume propriu şi nu în numele creditorului şi, de asemenea, cererea de renunţare la judecată s‐a formulat tot de către acesta, în nume propriu, după comunicarea cererii de chemare în judecată şi emiterea citaţiilor, în cauză devin incidente dispoziţiile legale citate, culpa procesuală a executorului judecătoresc deducându‐se din însăşi formularea unei acţiuni, urmată de renunţarea la judecarea acesteia.
De asemenea şi împrejurarea că executorul judecătoresc a renunţat la cerere, urmare executării voluntare de către debitor a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, după introducerea cererii de validare este lipsită de relevanţă juridică, de vreme ce s‐a luat act de această renunţare, fără a se mai analiza în fond cererea de validare a popririi, pentru a se constata stingerea creanţei creditorului prin plata voluntară făcută de debitori.
S‐a mai arătat că nu pot fi primite susţinerile executorului judecătoresc potrivit cărora cererea a fost formulată în exercitarea atribuţiilor sale, ca autoritate recunoscută de stat în procedura executării silite, deoarece art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recunoaşte şi acestuia posibilitatea de a sesiza instanţa cu o cerere de validare a popririi, în vederea recuperării de către creditor a creanţei prevăzute în titlul executoriu pus în executare silită.
O interpretare contrară ar crea un prejudiciu terţului poprit chemat în judecată de executorul judecătoresc, deoarece acesta nu şi‐ar putea recupera cheltuielile de judecată nici de la executorul judecătoresc şi nici de la creditor, care nu a fost parte în cauză.
În plus, cheltuielile de judecată, la care a fost obligat executorul judecătoresc, din culpa sa, pot fi avute în vedere, eventual, ca şi cheltuieli de executare, ipoteză în care acesta se va putea desocoti cu creditorul în favoarea căruia a acţionat.
II. Alte instanţe, dimpotrivă, au respins cererea formulată de terţul‐poprit, prin care s‐a solicitat obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că temeiul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată îl reprezintă atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii şi care declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl reprezintă obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat, adică restituirea sumelor de bani pe care le‐a suportat partea care a câştigat procesul.
Părţile raportului juridic având ca obiect obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcţie de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părţi, cum ar fi chematul în garanţie sau intervenientul accesoriu.
Ceea ce este esenţial de stabilit în acest raport juridic este calitatea de parte, apoi de culpă procesuală şi existenţa unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii.
Un caz aparte, cum este şi cel în cauză, îl reprezintă stabilirea calităţii de parte a executorului judecătoresc în procedura de validare a popririi şi obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor de judecată care pot fi ocazionate de către debitor sau terţul poprit, în caz de respingere a cererii sau de renunţare la judecată în condiţiile art. 246 alin. (1) Cod procedură civilă.
Art. 2 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 188/2000 prevăd, în mod expres, că executorul judecătoresc este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, având atribuţia de a pune în executare în forma prevăzută de lege, ca modalitate de executare silită, dispoziţiile cu caracter civil din titlurile executorii.
Faţă de conţinutul normei din legea specială, dar şi din stabilirea subiecţilor raportului juridic civil în obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, este evident că executorul judecătoresc, prin sesizarea instanţei de judecată în procedura judiciară de validare a popririi, întemeiată pe dispoziţiile art. 460 alin. (1) Cod procedură civilă (1865), nu are calitate de reclamant, nu reprezintă creditorul şi nici nu se substituie acestuia. În această procedură, executorul judecătoresc îşi păstrează doar calitatea de a sesiza instanţa cu cererea de validare a popririi, după care obligatoriu se citează creditorul şi debitorul.
Executorul judecătoresc dobândeşte calitate proprie de parte în proces, în ipoteza reglementată de art. 399 alin. (1) teza a III‐a Cod procedură civilă, adică în cazul refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui
act de procedură.
În această situaţie, este legitimată calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, întrucât acesta este cel obligat în raportul juridic litigios născut în cursul executării silite.
Nu acelaşi raţionament poate fi folosit şi în ipoteza aflată în discuţie, în sensul de a se atribui calitate procesuală activă proprie executorului judecătoresc atunci când învesteşte instanţa cu o cerere de validare a popririi,
în care nu este titularul dreptului pretins şi nici mandatarul celui care are acest drept, respectiv al creditorului. De asemenea, nu are niciun raport juridic legal cu terţul poprit care la rândul lui este obligat prin lege faţă de creditor de a indisponibiliza sumele de bani pe care le datorează debitorului, declarându‐le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit [art. 454 Cod procedură civilă (1865)].
Atât poprirea, cât şi validarea popririi [art. 453 şi art. 460 Cod procedură civilă(1865)] sunt acte de executare silită, care cad în sfera de competenţă funcţională a executorului judecătoresc, dar părţile raportului juridic de executare silită rămân aceleaşi, în principal, creditorul şi debitorul, alături de terţul poprit, în cazul popririi.
Odată cu sesizarea sa de către creditor, executorul judecătoresc este învestit să ia măsuri pentru a asigura satisfacerea drepturilor acestuia, actele procedurale fiind emise, exclusiv, în favoarea creditorului, iar nu spre satisfacerea unor drepturi proprii, efectele actelor sale producându‐se în patrimoniul creditorului.
Pe de altă parte, în cazul în care, procedura cererii de validare a popririi a fost declanşată după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din acest act normativ, care prevăd vinovăţia drept condiţie pentru naşterea obligaţiei de reparare a prejudiciului, în lipsa căreia răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.
Un argument în plus care conduce la respingerea cererii de obligare a executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată se desprinde şi din prevederile art. 1353 din noul Cod civil care dispun că cel ce cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
Or, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată numai pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.
Sesizând instanţa în vederea validării popririi, rezultă că acesta şi‐a exercitat prerogativa conferită de lege şi câtă vreme terţul poprit nu a produs nicio dovadă relativ la pretinsul abuz de drept prevăzut de art. 15 din Codul civil în vigoare, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Prim-adjunctul Procurorului General apreciază cea de‐a doua orientare jurisprudenţială ca fiind în litera şi spiritul legii.
Textul integral AICI.
Cuvinte cheie: cheltuieli de judecata > executor judecatoresc > poprire > recurs in interesul legii
