Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a promovat la ÎCCJ recurs în interesul legii în vederea interpretării și aplicării unitare a problemelor de drept:
În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 430 alin. (2) N.C.proc.civ., conceptul de autoritate de lucru judecat nu permite existența unei neconcordanțe între dispozitivul și considerentele hotărârii, cu excepția cazului în care neconcordanța este justificată prin prisma incidenței în cauză a principiului non reformatio în pejus?
Sintagma cazurile anume prevăzute de lege statuată în cuprinsul art. 481 din N.C.proc.civ., în care legea admite posibilitatea agravării situației părții în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio în pejus, trebuie interpretată în sensul că sfera acestor cazuri se circumscrie doar excepției autorității de lucru judecat, în aplicarea art. 432 teza a II-a din N.C.proc.civ. sau, dimpotrivă, ș altor excepții procesuale (de fond și de procedură) absolute, de ordine publică, apte să infirme legalitatea unei hotărâri pronunțate de către instanța ierarhic inferioară cu nesocotirea unor dispoziții imperative menite să asigure și să ocrotească securitatea socială și ordinea juridică?
I. Cu referire la prima chestiune, în practica instanțelor s-au conturat, în principal, următoarele orientări jurisprudențiale:
1A. Într-o primă opinie, se apreciază că autoritatea de lucru judecat nu permite, în nicio situație, existența unor contradicții între dispozitivul și considerentele hotărârii.
Această opinie este subsumată prevederilor de noutate ale art. 430 alin. (2) din N.C.proc.civ., potrivit cărora: „Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.”
Pe de altă parte, această opinie are un pronunțat caracter implicit, fiind dedusă indirect, pe de o parte, din atitudinea subiectivă a judecătorilor, transpusă în maniera în care instanțele au înțeles să abordeze și să gestioneze în fapt chestiunea de drept a concordanței/neconcordanței dintre dispozitiv și considerente, în cadrul amplului proces de pronunțare și de motivare a soluției, iar, pe de altă parte, din cercetarea opiniilor doctrinare prezentate exhaustiv de colectivele de judecători din cadrul instanțelor.
Cu titlu de exemplu relevant, cea mai frecventă ipoteză în care viziunea instanței a îmbrăcat forma anterior expusă a fost în împrejurarea în care acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată, în urma cercetării fondului pretențiilor deduse judecății, iar în calea de atac exercitată de acesta împotriva soluției cuprinsă în dispozitiv, intimatul (în absența unui apel/recurs incident) ori instanța, din oficiu, a invocat pentru prima dată o excepție absolută, de ordine publică.
Astfel, susținătorii opiniei concordanței depline între considerente și dispozitiv au procedat, într-o dublă manieră:
-fie au reformat în întregime hotărârea pe excepție (caz în care au pronunțat o decizie de admitere a căii de atac declarate și de respingere a acțiunii reclamantului pe excepție, cu considerente în total acord cu noul dispozitiv);
– fie au respins, ca nefondată, calea de atac, caz în care nu au recurs nici la analizarea motivelor de apel/recurs și nici a excepției absolute invocate – această din urmă conduită fiind justificată prin faptul că, în caz contrar, s-ar agrava situația apelantului/recurentului în propria cale de atac, încălcându-se astfel prevederile imperative ale art. 481, art. 494 din N.C.proc.civ.
Această manieră de instrumentare a cauzelor de către instanțele de control judiciar (tribunale, curți de apel), la nivelul ultimului grad de jurisdicție, exclude ab initio neconcordonanța dintre dispozitivul hotărârii și considerentele acesteia, neconcordanță obținută în practică prin respingerea căii de atac și menținerea implicită a unui dispozitiv de respingere a acțiunii pe fond, concomitent cu înlocuirea vechilor considerente cu altele vizând temeinicia excepției absolute, o operațiune consacrată în jurisprudență sub denumirea de „substituirea motivării hotărârii pe excepție.”
Critica principală care se aduce acestei opinii se referă la faptul că, deși se dă eficiență rigorilor autorității de lucru judecat, în cvasimajoritatea cazurilor, contrar dezideratului instanței, asistăm în realitate la o agravare a situației părții în propria cale de atac, în condițiile în care, deși partea a beneficiat de o judecată pe fond în fața primei instanțe, de o analiză a argumentelor și apărărilor ce au vizat fondul pretențiilor deduse judecății, avantaj care ar trebui conservat în spiritul principiului neagravării, în calea de atac se revine în schimb o excepție peremptorie, absolută, care generează o reanalizare a fondului cauzei (de exemplu: excepție de inadmisibilitatea, etc.).
1B. Într-o a doua opinie, se apreciază că, dimpotrivă, principiul neagravării situației părții în propria cale de atac poate fi de natură a permite și chiar a genera o anumită neconcordanță între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia.
Ipoteza de la care se pornește este cea în care acțiunea reclamantului a fost respinsă/admisă în parte la instanța de fond, iar în calea de atac executată de acesta, intimatul (în absența unui apel/recurs incident) ori instanța, din oficiu, invocă pentru prima dată o excepție absolută, de ordine publică.
Astfel, în această opinie se apreciază ca fiind imperativă analizarea și reținerea incidenței excepției în situația în care aceasta apare ca fiind întemeiată, în considerentele deciziei instanței de control judiciar, care procedează la respingerea ca nefondată a căii de atac, prin dispozitiv. Practic, se recurge la menținerea soluției primei Instanțe, de respingere/admitere în parte a acțiunii, concomitent cu substituirea considerentelor hotărârii cu noile considerente vizând temeinicia și legalitatea excepției reținute, operațiune consacrată în doctrină și jurisprudența sub denumirea de „substituirea motivării”.
Ca și în cazul primei opinii, nici aceasta nu este exprimată în mod expres în conținutul hotărârilor judecătorești analizate, însă aceasta este subsumată, într-o manieră declarată, principiului neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac tatuat în art. 481 din N.C.proc.civ., potrivit căruia: „Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afara de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege”, coroborat cu art. 494 din N.C.proc.civ.: „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezența secțiune.”
De asemenea, această linie jurisprudențiale reiese, în afara oricăror ambivalențe, din cercetarea opiniilor doctrinare exprimate de colectivele de judecători din cadrul instanțelor.
Astfel, analiza raționamentului logici-juridic efectuat de către instanțele în discuție denotă fără echivoc împrejurarea că, această soluție este îmbrățișată întrucât apare mai favorabilă parții care a exercitat calea de atac. Întrucât aceasta este beneficiara unei soluții de respingere, ca nefondate, a pretențiilor deduse judecății menținerea acestei soluții, cu substituirea motivării pe excepția incidență în cauza, echivalează, în această opinie, cu o neagravate a situației părții în propria cale de atac.
În cadrul acestei opinii, s-a exprimat și o opinie mai nuanțată, în sensul că neagravarea este justificată prin prisma faptului că, oricum, la prima instanță, acțiunea a fost respinsă, astfel încât o soluție de respingere prin reținerea unei excepții peremptoriu nu poate face ca situația părții să devină mai defavorabilă.
Criticile care se aduc acestei opinii se referă la faptul că:
-se încalcă autoritatea de lucru judecat, renunțându-se la concordanța dintre dispozitivul hotărârii, menținut prin respingerea căii de atac, și considerentele decisive pe care acesta ar trebui să se sprijine, împrejurare care presupune practic o „fractură” a funcției jurisdicționale a hotărârii, echivalând cu demotivarea acesteia și vulnerabilizând-o. Totodată, unele dificultăți ar putea apărea în situația admiterii în parte a acțiunii la instanța de fond, caz în care acea parte a hotărârii judecătorești rămasă neatacată intră în autoritatea de lucru judecat;
– în această manieră de soluționare, se ajunge în multe situații tot la o înrăutățire în fapt a situației părții, prin reanalizarea fondului pretențiilor, ca urmare a reținerii excepției (de exemplu: excepția de inadmisibilitate, a lipsei de interes, a prescripției, a lipsei calității procesuale active/pasive, a prematurității, etc.),
II. Cu referire la cea de a doua chestiune supusă interpretării, în practica instanțelor s-au conturat, în principal, următoarele orientări jurisprudențiale:
2A.Într-o primă opinie, se apreciază ca sintagma „cazurile anume prevăzute de lege” în care s-ar putea agrava situația părții în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformatio in pejus, statuată în cuprinsul art. 481 din N.C.proc.civ., trebuie interpretată restrictiv.
În argumentare, se arată că prevederea legală citată are caracter de excepție, derogatoriu de la principiul fundamental non formativ in pejus și, prin urmare, de strictă interpretare și aplicare. În susținerea acestei opinii se invocă, ca argument de text, folosirea de către legiuitor a expresiilor „în afara de cazul când…” și, respectiv, „în cazurile anume prevăzute de lege”. Or, N.C.proc.civ. prevede în mod expres o singură situație de acest gen, respectiv aceea în care instanța de control judiciar ar reține incidența excepției autorității de lucru judecat (art. 432 N.C.proc.civ.). Se mai arată totodată, că, aceasta interpretare conturează și consolidează prevalența principiului neagravării în orice împrejurare, întrucât, în caz contrar, s-ar pune în discuție însuși fundamentul procesului civil – principiul disponibilității, ceea ce ar genera o permanentă și acută insecuritate juridică.
Așadar, potrivit acestei opinii, principiul neagravării ar trebui să opereze și să prevaleze în orice altă împrejurare, constituindu-se într-o excepție prevăzută de lege chiar de la principiul legalității.
Această opinie jurisprudențiale nu a fost exprimată textual în considerentele hotărârilor definitive pronunțate, însă rezultă cu evidență și este transpusă în maniera de instrumentare a cauzei și soluția pronunțată în calea de atac, coroborate cu opiniile doctrinare exprimate în colectivele de judecători, aspecte care denotă o neacceptare a agravării situației în propria cale de atac în nicio altă împrejurare decât cea a excepției autorității de lucru judecat. De altfel, din chiar cuprinsul acestor hotărâri se remarcă grija cu care completul de judecată ține să menționeze expres faptul că, prin substituirea motivării pe excepție concomitent cu respingerea căii de atac, nu se agravează situația apelantului/recurentului, împrejurare de natură să contureze opinia instanței în sensul de a nu concepe o agravare prin intermediul reținerii incidenței excepției peremptoriu. De asemenea, unele instanțe au considerat, în spiritul aceluiași deziderat, faptul că neagravarea prin reținerea excepției absolute este absolut firească, atâta timp cât, la instanța de fond, părții i se respinsese acțiunea ca nefondată.
Criticile fundamentale care se aduc acestei opinii se referă la:
-caracterul ultaformalist al interpretării normei cuprinse în art. 481 din N.C.proc.civ. care, dimpotrivă ar trebui realizată în sensul în care ar fi de natură a produce efecte juridice și nu în sensul de a nu cauza consecințele în vedere cărora a fost edictată;
-faptul că, principiul neagravării nu ar trebui să prevaleze în concurs cu principiul legalității, aceasta din urmă afirmându-se și prin eficiența acordată excepțiilor absolute, de ordine publică.
2B. Într-o a doua opinie, se apreciază că sintagma „cazurile anume prevăzute de lege” în care s-ar putea agrava situația părții în propria cale de atac, prin derogare de la principiul non reformation in pejus, statuată în cuprinsul art. 481 N.C.proc.civ., trebuie interpretată extensiv.
În argumentare, se arată că aceasta subsumează, deopotrivă, și ipoteza în care ar fi incidente unele excepții procesuale absolute (de fond și de procedură) a căror „valoare” în cadrul procesului este recunoscută de legiuitor prin conferirea posibilității de a fi invocate pentru prima dată în calea de atac, chiar și din oficiu de către instanța de control judiciar (de exemplu, ar putea fi vorba despre excepția de nelegalitate, inadmisibilitatea, etc.). În susținerea acestei opinii, s-a invocat ca argument de text folosirea de către legiuitor a pluralului „cazurile”. Or, prevederea izolată în cvasiototalitatea actelor normative incidente în materie non-penală din conținutul art. 432 N.C.proc.civ., referitoare exclusiv la excepția autorității de lucru judecat și interpretarea restrictivă și excesiv de formalistă a normei art. 481 N.C.proc.civ. conduce la golirea de conținut a acesteia din urmă. Dimpotrivă, într-o interpretare literală, gramaticală și teleologică s-ar conferi acesteia finalitatea în vederea căreia a fost edictată, în acord cu regulile generale de interpretare, evitându-se situația paradoxală în care, practic, ar fi lipsită de efecte juridice. De asemenea, s-a apreciat că, așa cum partea poate renunța la beneficiul neagravării, și judecătorul ar putea deroga de la această regulă în cazul în care ar fi incidente excepțiile în discuție, natura juridică principiului non reformatio in pejus fiind configurată de caracterul relativ și nu absolut al acestuia. S-a susșinut așadar că, principiul neagravării nu ar prevala în situația încălcării normelor de drept procesual imperative, nefiind o excepție și niciun mijloc artificial de a înfrânge principiul legalității, scuza ignorării nulității de ordine publică. Și în acest caz, opinia jurisprudențială în discuție nu a fost exprimată textual în considerentele hotărârilor judecătorești definitive pronunțate, însă și aceasta transpare cu evidență și implicit din maniera de instrumentare a cauzei și soluția pronunțată în calea de atac, în sensul că se remarcă efectiv ușurința reținerii excepțiilor peremptoriu, de cele mai multe ori invocate din oficiu, cu consecința agravării situației părții în propria cale de atac (de exemplu: excepția de inadmisibilitate, a lipsei de interes, a lipsei calității procesuale, etc.), împrejurare care denotă de această dată o acceptare firească a agravării situației părții în propria cale de atac, față de natura și efectele excepției incidente în cauză.
Critica care se aduce acestei opinii se referă, în principal, la maniera prea relaxată de interpretare a normei juridice în discuție, interpretare caracterizată printr-o insuficientă rigoare juridică.
Cuvinte cheie: autoritatea de lucru judecat > non reformatio in peius > recurs in interesul legii
