Colegiul de conducere al Curtii de Apel Galați a sesizat ÎCCJ cu recurs in interesul legii referitor la urmatoarea problema de drept pentru
care s-a constatat ca in jurisprudenta nu exista un punct de vedere unitar:
In interpretarea art. 120 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, prin raportare la dispoziliile art. 405 alin. (1) din Codul de procedura civila din 1865, respectiv ale art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civila din 2010, care este termenul de prescripție a dreptului de a obline executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 și al O.U.G. nr. 99/2006, pentru garantorea unei obligații de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat ca a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței?
Chestiunea principală de drept este aceea de a stabili dacă se aplică termenul de prescripție special, de 10 ani, în materia acțiunilor ipotecare imobiliare sau dacă se aplică termenul de prescripție general, de 3 ani, aplicabil deopotrivă acțiunilor personale.
Problema de drept conține trei aspecte asupra cărora există divergențe de opinie.
A. Un prim aspect privește legea procesuală aplicabilă în cazul în care dreptul creditorului de a cere executorea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, dar executarea silită a început ulterior.
Intr-o opinie se apreciază că dispozițiile Codului de procedură civilă din 2010 se aplică tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, inclusiv prescripției dreptului de a cere executarea silită. În a doua opinie se consideră că instituția prescripției dreptului de a cere executarea silită rămâne sub incidența Codului de procedură civilă din 1865.
B. Al doilea aspect privește durata termenului de prescripție a dreptului de o cere executarea silită, respectiv dacă acesta este de 3 ani sau de 10 ani.
O primă opinie este in sensul că termenul aplicabil este de 3 ani, având in vedere natura creanței principale și intinderea aceluiași termen inclusiv asupra garanției imobiliare, potrivit art. I alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care stabilește că,,Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.
Cea de-a doua opinie este in sensul că termenul de prescripție este de 10 ani, intrucât este vorba despre un drept real – dreptul de ipotecă -, ceea ce atrage aplicarea dispoziției corespunzătoare din Codul de procedură civilă [art. 405 alin. (l) din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (l) din Codul de procedură civilă din 2010].
C. Al treilea aspect privește caracterul executoriu independent al dreptului accesoriu de ipotecă în raport cu dreptul de creanță principal pe care îl garantează. Din această perspectivă, o opinie este in sensul că, odată cu constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit (creanța principală), se prescrie și dreptul creditorului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă imobiliară, care a garantat imprumutul, având in vedere caracterul accesoriu al acestuia, reglementat de art. I alin. (2) din Decretul nr.167/1958. În opinia contrară, se recunoaște posibilitatea de valorificare in continuare a dreptului la acfiunea ipotecară, reținându-se caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă in raport cu contractul de imprumut, caracter independent conferit, inclusiv sub imperiul Codului civil din 1864, de dispozițiile art. 120 din O.U.G. nr.99/2006.
Cuvinte cheie: ipoteca imobiliara > prescriptia dreptului de a cere executarea silita > recurs in interesul legii
