”Deşi a reţinut în mod corect că părţile sunt despărţite în fapt de peste 2 ani, prima instanţă a omis un element esenţial pentru stabilirea locuinţei minorei în vârstă de peste 6 ani la data soluţionării cererii, anume că după despărţirea în fapt cei doi părinţi au convenit, dată fiind şi apropierea locuinţelor lor din aceeaşi localitate, ca minora să locuiască în prima parte a săptămânii cu mama, iar în a doua parte a săptămânii cu tatăl.
Această stare de fapt, ce rezultă din declaraţiile martorilor BM, BAC, SE, EM (audiaţi de prima instanţă) şi BG (audiat în apel), a durat până în luna martie 2014, când pârâtul, deoarece minora s-a îmbolnăvit când era la reclamantă, a luat-o pe fetiţă şi a pus capăt programului stabilit de comun acord cu reclamanta, căreia nu i-a mai permis să o ducă la locuinţa sa şi i-a încălcat dreptul la legături personale cu minora.
Faptul că pârâtul se opune dezvoltării fireşti a relaţiilor dintre reclamantă şi fiica acesteia a fost probat în primă instanţă prin următoarele elemente:
– lipsa din întâmpinare a oricărei referiri la acuza adusă de reclamantă privind împiedicarea legăturilor personale cu minora;
– declaraţiile martorilor B.M., B.A.C.;
– explicaţia minorei, ascultată de prima instanţă în camera de consiliu, potrivit căreia „mama este rea cu mine şi nu mă iubeşte”, ce nu are o justificare faptică, ci denotă un comportament indus.
În apel, această împrejurare rezultă în plus din:
– adeverinţa de la grădiniţă din care rezultă că după luna martie 2014 minora a fost retrasă de la grădiniţă de către tatăl acesteia fără un motiv anume;
– explicaţia minorei, ascultată în camera de consiliu, care arată că nu-i place să vină mama pe la ea, că este rea, că i-a dat cu palma peste fund când avea 5 ani, că nu o iubeşte pe mama pentru ce este rea, ce denotă o influenţă exterioară asupra comportamentului său;
– declaraţia martorului BG;
– raportul privind evaluarea psihologică a minorei întocmit de psihologul clinician specialist PR.
***Decizia de recunoaștere a alienării părintești – publicată în Monitorul Oficial***
Potrivit concluziilor evaluării psihologice, s-a constatat existenţa sindromului alienării părinteşti, formă de abuz emoţional ce constă în activităţi de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia înstrăinării copilului faţă de părintele denigrat. S-a arătat că lipsa accesului la relaţia cu mama poate declanşa grave repercusiuni, până la tulburări afective.
Faţă de această stare de fapt, tribunalul apreciază că restabilirea relaţiilor corespunzătoare dintre cei doi părinţi dar în special dezvoltarea armonioasă pe viitor a fetiţei impune stabilirea locuinţei acesteia la acel părinte care este pregătit să acorde celuilalt părinte posibilitatea neîngrădită a dezvoltării relaţiilor personale cu minora, în speţă reclamantei. La această soluţie tribunalul a mai avut în vedere criteriul sexului şi vârstei minorei, precum şi condiţiile materiale şi morale oferite de mediul locativ al reclamantei şi posibilităţile de sprijin din partea familiei extinse (unchi, bunici materni).” (Tribunalul Arad, Decizia civilă nr. 570/2015, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: alienare parentala > locuinta copilului dupa divort
