Stabilirea locuinţei copilului. Sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al acestuia

13 septembrie 2016 Drept Civil Jurisprudenta

”Potrivit art. 496 C.civ., regula stabilită de legiuitor este în sensul că locuinţa copilului minor va fi la părinţii săi sau la unul din părinţi, potrivit acordului dintre aceştia, numai în caz de neînţelegere aceasta urmând a fi stabilită de instanţa de tutelă, în baza probelor administrate: „Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani”.

În cauză, ambii părinţi doresc stabilirea locuinţei minorei la domiciliul lor astfel că instanţa urmează a analiza, în raport de probele administrate, atât condiţiile pe care aceştia le pot oferi cât şi relaţia părinte-copil.

Este evident că instituţia fundamentală prin care se realizează protecţia şi dezvoltarea copilului este familia în cadrul căreia tatăl şi mama copilului sunt protectorii săi naturali. Aceştia trebuie să îşi asume, în mod prioritar, funcţia de protecţie a minorului date fiind proximitatea legăturilor de sânge, precum şi legăturile de afecţiune reală care există între părinţi şi copil. În acest sens, două dintre principiile pe care Declaraţia drepturilor copilului le conţine arată că, pe cât este cu putinţă, copilul va creşte sub grija şi răspunderea părinţilor săi, într-o atmosferă de afecţiune şi securitate morală şi materială (principiul 6) şi că acestora le revine în primul rând răspunderea pentru educaţia şi îndrumarea lui (principiul 7). Art. 18 pct. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului mai statuează că părinţii sunt principalii responsabili de creşterea şi dezvoltarea copilului dar ei trebuie să acţioneze în primul rând în interesul suprem al copilului. Acest deziderat este reluat şi în art. 483 alin. 2 Cod civil prin care se arată că „părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului”.

Citeste mai mult  Condițiile consfințirii acordului de mediere

Această ocrotire nu trebuie să înceteze atunci când părinţii copilului nu mai locuiesc împreună ci ea trebuie realizată continuu, indiferent la care dintre ei va fi stabilită locuinţa minorului.

Din probele administrate a rezultat că minora – s-a aflat în grija mamei de la naştere şi până în cursul lunii decembrie când părinţii s-au despărţit, iar pârâta s-a mutat la locuinţa familiei sale, minora rămânând în grija tatălui şi a familiei sale. Ulterior, din luna martie 2013 şi până în prezent, minora s-a mutat la mama sa în locuinţa bunicilor materni. Instanţa mai reţine că familia reclamantului dispune de o stare materială mai bună decât familia pârâtei şi că familia tatălui minorei este respectată şi considerată mai „liniştită” decât familia mamei minorei.

Însă, la vârsta de 1 an şi 2 luni cât are minora în prezent, situaţia materială a familiei bunicilor săi nu are relevanţă, la această vârstă prioritară fiind afecţiunea şi climatul de siguranţă care trebuie oferit acesteia.

Afecţiunea reprezintă un element esenţial al relaţiei părinte-copil şi are un rol decisiv în dezvoltarea psihică a minorului. Iubirea părinţilor şi afecţiunea manifestată de aceştia, îl vor ajuta pe minor să se dezvolte armonios şi echilibrat. În acest sens, prin diferite hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde obligaţia pozitivă a statelor de a asigura contactul copiilor cu părinţii săi, precum şi de a nu împiedica pe aceştia să aibă legături cu minorul lor dacă îşi doresc acest lucru.
Astfel, în Cauza Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi v. România, Curtea a reţinut că „atunci când se constată existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente, art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri”. De asemenea, în Cauza Monory v. Ungaria, Curtea a reţinut că „obligaţiile pozitive impuse statului de art. 8 CEDO includ luarea măsurilor în vederea asigurării reunirii părintelui cu copilul său”, măsuri care trebuie dispuse de urgenţă întrucât „trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia”.

Citeste mai mult  Limitele dreptului de reprezentare al administratorilor societății. Contract de ipotecă încheiat de unul dintre administratori

Prin urmare, în stabilirea locuinţei minorei trebuie să se aibă în vedere şi sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al acesteia. Acest sentiment trebuie însă să fie dublat de sentimentul de securitate emoţională al copilului în relaţie cu părinţii săi, asigurându-se că minora nu este expusă abuzurilor fizice sau emoţionale ori neglijenţelor din partea persoanei cu care locuieşte. Sentimentul de securitate implică ca relaţia pe care copiii o au cu părinţii lor să fie ne-ostilă, să fie regulată, copilul să ştie că poate să-şi acceseze părintele atunci când are nevoie de el, copilul să nu fie expus la eventualele disensiuni dintre părinţi legate de creşterea şi educarea sa, copilul să nu fie folosit ca mesager între părinţii despărţiţi sau ca element de şantaj între părinţi, etc.

Sub acest aspect, instanţa constată că prin referatul de anchetă socială s-a menţionat că din cauza serviciului, tatăl acordă puţin timp atât activităţilor recreative cât şi îngrijirii minorei, fiind suplinit în aceste activităţi de către părinţii săi. Însă, ocrotirea minorei trebuie realizată în primul rând de către părintele său care, atunci când acesta lipseşte, poate fi ajutat de către familia sa. În acest sens, instanţa consideră că din probele administrate a rezultat că mama a fost aceea care a acordat mai mult timp îngrijirii minorei (chiar şi în perioada cât aceasta începuse să lucreze). De asemenea, instanţa mai reţine că pe perioada cât minora s-a aflat la domiciliul părinţilor reclamantului, posibilitatea mamei de a-şi vedea minora a fost afectată de poziţia familiei reclamantului fie direct prin limitarea accesului, fie prin stabilirea unei limite de timp fie prin chemarea şi a altor persoane care să fie de faţă la aceste vizite, măsuri care puteau afecta relaţia mamă-fiică.

Citeste mai mult  Hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare. Neachitarea diferenței de preț

Din acest motiv, instanţa consideră că faţă de vârsta de 1 an şi 2 luni a minorei, relaţia mamă-fiică stabilită în prima perioadă a vieţii minorei nu trebuie afectată prin stabilirea locuinţei acesteia la tatăl său chiar dacă acesta oferă condiţii materiale mai bune decât poate pârâta, lipsurile putând fi suplinite atât prin afecţiunea mamei sale cât şi prin contribuţia tatălui la creşterea şi dezvoltarea minorei. Înlocuirea acestei relaţii mamă-fiică cu cea tată-fiu sau, mai degrabă bunici paterni-nepoată, poate afecta şi sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al acesteia, precum şi sentimentul de securitate emoţională al copilului având în vedere că încă de la naştere minora a fost îngrijită şi ocrotită de mama sa şi pe aceasta o cunoaşte cel mai bine, tatăl fiind cel care o ajuta „din când în când” pe mama minorei, atunci când era acasă şi nu avea alte „treburi” de făcut.

În consecinţă, având în vedere că pârâta are o locuinţă modestă dar curat întreţinută, are un loc de muncă şi îşi iubeşte copilul, instanţa va dispune ca locuinţa copilului să fie stabilită la mama pârâtă.” (Judecătoria Onești, Sentința civilă nr. 1350/2013, portal.just.ro)

Soluția instanței de apel

Prin Decizia nr. 196/2013, Tribunalul Bacău, a admis apelul, luând act de tranzacţia părţilor potrivit căreia exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei se realizează in mod exclusiv de către tatăl acesteia; locuinţa minorei este stabilită la domiciliul tatălui.

Cuvinte cheie: >