Curtea de Apel București a sesizat ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Decretul Preşedintelui nr. 195/2020 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 la 16.03.2020 aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3/2020 din 19.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 19 martie 2020 şi Decretul Preşedintelui nr. 240/2020 din 14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 la 14.04.2020 aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2020 din 16.04.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 la 16.04.2020 constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 Cod penal?
În speță, Curtea constată că în perioada 16.03.2020-14.05.2020 cauza s-a aflat pe rolul Judecătoriei, iar la termenul din 19.02.2020 instanța a fixat termen de judecată la 15.04.2020, dar a reluat judecata la 09.07.2020, termen de judecată stabilit prin rezoluția din 19.05.2020, când a menționat că se mențin dispozițiile anterioare stării de suspendare a activității instanței. Curtea consideră că Decretul Președintelui nr. 195/2020 din 16.03.2020 nu se încadrează noțiunea de dispoziție legală, ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, având în vedere calificarea dată Decretelor Președintelui de Curtea Constituțională prin decizia nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.
De asemenea, constată că nu există o practică unitară în ceea ce privește suspendare de drept a cauzelor privind infracțiunile flagrante săvârșite înainte de decretarea stării de urgență, aflate pe rolul instanțelor de judecată la data publicării în Monitorul Oficial al decretelor Președintelui României. (Doar nr. 13414/4/2018 în care s-a pronunțat decizia penală nr. 1220/12.11.2020 de Curtea de Apel București Secția I Penală și decizia penală nr. 382/RC/05.10.2021 de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 13414/4/2018 prin care s-a respins în majoritate, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în comparație cu majoritatea instanțelor care nu au judecat în perioada stării de urgență și care se aflau pe rolul acestor instanțe la decretarea stării de urgență).
În ceea ce privește în noțiunea de împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat, ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, considerăm că starea de urgență decretată prin Decretul Președintelui nr. 195/2020 din 16.03.2020 și prin Decretul Președintelui nr. 240/2020 din 14.04.2020 nu intră în această noțiune, având în vedere că activitatea instanțelor, dar și al parchetelor s-a desfășurat în continuare, chiar dacă limitat, iar dreptul la circulație a existat, chiar dacă a trebuit justificat printr-o declarație, aspect care era cunoscut publicului larg, starea de urgență nefiind o cauză insurmontabilă de a participa la procesul penal.
De asemenea, astfel cum s-a arătat și în decizia Curții constituționale nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, Parlamentul a funcționat în toată această perioadă, dat fiind că, în conformitate cu art. 93 alin. (2) din Constituție „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora”. Rațiunea obligării Parlamentului, prin Constituție, să funcționeze pe toată durata declarării stării de asediu sau a stării de urgență este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenției legislative în regim de urgență, în orice domnii pe care situația de criză îl afectează, inclusiv și mai ales atunci când este vizată restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale. Continuitatea în plan legislativ a Parlamentului asigură luarea măsurilor excepționale impuse de situația de criză, în condițiile în care restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție. Astfel, norma constituțională constituie o garanție împotriva eventualelor excese sau abuzuri ale autorităților publice executive, Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului, acționând ca un garant al drepturilor și al libertăților cetățenilor. În al treilea rând, existența unei stări de asediu sau de urgență se încadrează per se în ipoteza de incidență a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție, care permit Guvernului să adopte ordonanțe de urgență „numai în situații extraordinare”. Așa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitatea constituțională să intervină cu celeritate și să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsurile normative pe care starea de fapt le impune. În concluzie, cadrul constituțional în vigoare delimitează în mod riguros competențele autorităților publice, respectiv partajarea atribuțiilor legislative de cele executive, excepția de la regulă fiind în mod expres reglementată și de strictă interpretare, se arată în sesizare.
Termenul de soluționare a sesizării este 23.02.2022.
Cuvinte cheie: dezlegare chestiune de drept > prescriptia raspunderii penale > stare de urgenta
