Trafic de influență. Achitare. Standardul probei în materie penală

30 ianuarie 2018 Drept Penal Jurisprudenta

Caracterul vădit al încălcării standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă în stabilirea existenței faptelor care fac obiectul acuzării inculpatului intimat conduce la concluzia că pronunțarea unei soluții de achitare constituie un remediu efectiv restrângerii dreptului la un proces echitabil prin nemotivarea solutiei de trimitere in judecata de către Ministerul Public, au apreciat judecătorii Curții de Apel Ploiești într-o cauză având ca obiect traficul de influență.

Extras din considerentele deciziei penale nr. 58 din 25 ianuarie 2018

”Potrivit art. 103 alin. (1) CPP, probele nu au o valoare dinainte stabilita prin lege si sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, in urma evaluarii tuturor probelor administrate in cauza. De asemenea, alin. (2) al aceluiasi articol precizeaza ca, in luarea deciziei asupra existentei infractiunii si a vinovatiei inculpatului, instanta hotaraste motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci cand instanta are convingerea ca acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila.

Prin urmare, Curtea va retine ca in materie penală, s‑a impus standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil („proof beyond any reasonable doubt”), pentru condamnare nefiind suficient să existe o probabilitate cu privire la vinovăția autorului, ci trebuie ca probele în acest sens să creeze judecătorului o convingere, care deși admite existența unui dubiu, el trebuie să se păstreze în limite rezonabile. În cazul în care dubiul cu privire la vinovăția autorului depășește aceste limite rezonabile, atunci nu se poate dispune o soluție de condamnare a acuzatului, impunându‑se aplicarea principiului in dubio pro reo, potrivit căruia, în cazul în care acuzarea nu reușește să răstoarne deplin această prezumție, faptul va fi interpretat ca o probă în favoarea nevinovăției inculpatului.

Citeste mai mult  Camera preliminară. Problema legalității interceptării convorbirilor telefonice

Codul de procedură penală a preluat standardul de probă din common law în ceea ce privește gradul de convingere al judecătorului stipulând în art. 103 alin. (2) teza a II-a Cod de procedură penală că o soluție de condamnare se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoiala rezonabilă. Acest standard joacă un rol vital în cadrul procesului penal și constituie principalul instrument pentru reducerea riscului comiterii de erori judiciare.

Față de această modificare de optică, instanta de control judiciar consideră că interpretările jurisprudențiale ale standardului din jurisprudența anglo-saxonă se impun a fi avute în vedere si in prezenta cauza. Astfel în jurisprudența britanică (cauza Blackford) juriul trebuie informat că trebuie să fie sigur cu privire la vinovăția acuzatului înainte de a-l condamna. Tot astfel, dubiu rezonabil nu echivalează cu o gravă incertitudine sau cu un dubiu substanțial actual (Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, cauza Cage contra Louisiana). În aceste condiții, exigența de siguranță în evaluare trebuie transpusă și în sistemul de drept procesual român în interpretarea standardului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În consecință, Curtea consideră că pot fi reținute în cauză numai situațiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile și care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumției de nevinovăție. Curtea apreciază că, prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

  • vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;
  • sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;
  • la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;
  • hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, administrate în mod legal și loial, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
Citeste mai mult  Camera preliminară. Excluderea probelor nelegal administrate. Audierea avocatului în calitate de martor

Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Curtea consideră că, pentru a reține comiterea infracțiunii de care a fost acuzat inculpatul intimat NRF, acuzarea trebuia să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că, în contextul discuției inițiale purtate între martorul CA-C și inculpatul intimat, acesta din urmă i-a promis martorului denunțător că va interveni la factorii decizionali pentru soluționarea favorabilă și cu celeritate a contestației formulate de clubul sportiv de fotbal, în schimbul unei sume de bani și că această sumă de bani ar fi fost apoi și remisă inculpatului în acest scop. Or, in opinia instantei de control judiciar, pentru cercetarea acestui aspect s-ar fi impus și administrarea altor mijloace de probă, respectiv efectuarea altor procedee investigative, doar depoziția constantă a martorului CA-C nefiind suficientă pentru a demonstra conținutul unor discuții purtate cu inculpatul intimat și remiterea către acesta din urmă a unei sume de bani în urmă cu aproximativ 5 ani, în condițiile în care acest martor avea chiar obligația legală de a da declarații în cauză, sub sancțiunea inculpării sale pentru o activitate infracțională conexă. Singurul mijloc de probă direct care a permis formularea acuzației este declarația martorului CA-C. Or, dacă din punct de vedere al legalității un asemenea mijloc de probă poate permite folosirea unor procedee investigative specifice în cursul urmăririi penale, eventual dispunerea unei măsuri preventive mai puțin restrictive, în nici un caz doar pe baza declarațiilor date de martorul denunțător, nu este posibilă pronunțarea unei soluții de condamnare.

Citeste mai mult  Declarația persoanei vătămate

Chiar dacă suplimentarea probatoriului administrat în cursul urmăririi penale ar fi condus la prelungirea fazei de urmărire penală, o asemenea modalitate de lucru ar fi condus fie la temeinicia soluției de trimitere în judecată, în măsura în care materialul probator ar fi demonstrat comiterea faptei, fie la dispunerea unei soluții de clasare.

Față de toate considerentele expuse mai sus, reținând în esență că mijloacele de probă administrate nu sunt în măsură să demonstreze dincolo de orice dubiu rezonabil implicarea inculpatului intimat în comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, Curtea va dispune o soluție de achitare a inculpatului (…) temeiul incident de achitare fiind cel prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. c C.proc.pen.” (Curtea de Apel Ploiești, Decizia penală nr. 58 din 25 ianuarie 2018, www.rolii.ro)

Cuvinte cheie: > > >