ICCJ. Nedepunerea de către avocat a declarațiilor de venit. Consecințe

25 octombrie 2016 Drept Penal Jurisprudenta

”Acuzaţia în materie penală formulată împotriva inculpatului A. constă în aceea că în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, nu a declarat veniturile realizate în perioada 01 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010, sustrăgându-se de la plata impozitului pe venit şi, în plus, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA şi, implicit, nu a depus deconturi de TVA în perioada menţionată, sustrăgându-se de ta plata TVA aferentă operaţiunilor desfăşurate.

Instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care în perioada 2006-2010, nu a depus declaraţii de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidenţiat TVA în facturile fiscale emise şi nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa impozabilă şi sustrăgându-se de la plata sumei de 885,812 RON, reprezentând impozit pe venit, TVA şi majorări de întârziere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

În jurisprudenţa sa Înalta Curte a statuat că potrivit dispoziţiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de îndeplinirea obligaţiilor fiscale: ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

În accepţiunea legii, acţiunea de ascundere se poate realiza în fapt prin întocmirea sau deţinerea de documente false privind provenienţa, apartenenţa sau circulaţia bunului. Ca atare elementul material al acestei infracţiuni constă în sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile. În cazul acestei infracţiuni, fapta ilicită, ce caracterizează latura obiectivă constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Sub aspectul formei de vinovăţie infracţiunea se comite dosar cu intenţie directă calificată de scop (în acest sens decizia nr. 2885/2012 pronunţată în Dosar nr. x/85/2011).

Asemănător, Înalta Curte a reţinut că evaziunea fiscală reprezintă conform art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Infracţiunea are ca element material al situaţie premisă existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute. Omisiunea plăţii unei taxe datorate nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz ia naştere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligaţia de plată a taxei respective, nu şi răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de T.V.A., evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse (în acest sens decizia nr. 3907/2012 pronunţată în Dosar nr. x/62/2011).

Citeste mai mult  Infracțiuni rutiere. Noțiunea de ”drum public”

Prin jurisprudenţa evocată, Înalta Curte a arătat că în ceea ce priveşte nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincţia între veniturile pentru care există obligaţia declarării cât şi aceea a evidenţierii şi veniturile pentru care există doar obligaţia declarării. Pentru veniturile pentru care există atât obligaţia evidenţierii cât şi a obligaţia declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracţiunii reglementate de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, fără a se putea reţine un concurs de infracţiuni între cea prevăzută Ia art. 9 lit. a) şi cea de la art. 9 lit. b).

Dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. a), deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condiţiile în care organele fiscale pot lua la cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, aşa cum de altfel este şi situaţia inculpatului.

Raportarea acestei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, la acuzaţia în materie penală formulată de către procuror împotriva inculpatului A. relevă faptul că atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, Ministerul Public nu a adus argumente de drept care să conducă la o reorientare a jurisprudenţei Înaltei Curţi în această materie.

Dimpotrivă, se constată că atât procurorul, cât şi instanţa de fond au ignorat jurisprudenţa Înaltei Curţi, deoarece deşi a fost invocată de către inculpat nu a fost analizată şi nu s-au oferit argumente de drept care să justifice neluarea în seamă a acestei jurisprudenţe.

Rolul instanţei supreme este cel de unificare a practicii judiciare. Principiile de previzibilitate a soluţiilor judecătorilor, obligă instanţele judecătoreşti să explice în fiecare caz în parte care sunt motivele pentru care orientarea jurisprudenţială a Înaltei Curţi nu este aplicabilă speţei sau care sunt argumentele pentru care această orientare trebuie revizuită, cu atât mai mult, atunci când aceasta este invocată în cauză de către părţi.

Citeste mai mult  CCR. Încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței

O astfel de analiză ar fi permis atât instanţei de fond cât şi Ministerului Public o clarificare mai riguroasă sub aspectul dreptului substanţial a acuzaţiei formulată împotriva inculpatului A., deoarece Înalta Curte a arătat că în cazul veniturilor pentru care există doar obligaţia declarării, cum ar fi cea de plătitor TVA, dacă acestea nu au fost declarate vom putea fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Cu privire la această chestiune de drept, se observă că Ministerul Public a formulat acuzaţia în materie penală la adresa inculpatului A. astfel: nu a declarat veniturile realizate în perioada 01 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010, sustrăgându-se de la plata impozitului pe venit şi, în plus, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA şi, implicit, nu a depus deconturi de TVA în perioada menţionată, sustrăgându-se de la plata TVA aferentă operaţiunilor desfăşurate, fapta fiind încadrată în prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Faţă de acuzaţia în materie penală aşa cum este formulată, Înalta Curte reţine că, deşi se face referire la cele două aspecte – cea referitoare la impozitul pe venit – atât obligaţia declarării cât şi aceea a evidenţierii, respectiv cea referitoare la plata TVA – numai obligaţia declarării. Ministerul Public a înţeles să le exercite sub aceeaşi încadrare juridică prevăzută la art. 9 lit. a) referitoare la ascunderea sursei impozabile pe tot parcursul procesului penal – faza de urmărire penală, faza judecăţii în fond şi fază judecăţii în apel.

Mai mult, Ministerul Public nu a făcut nici un fel de analiză asupra incidenţei modificărilor legislative succesive referitoare la obligaţia de solicitare de înregistrare ca plătitor de TVA în raport de care se poate angaja răspunderea penală, fiind avut în vedere doar punctul de vedere al organului fiscal, cu toate că perioada cuprinsă în acuzaţia penală vizează perioada a 4 ani calendaristici în care au avut loc succesive modificări legislative în domeniul fiscal, deşi contribuabilul nu a fost supus niciunui control, iar toate veniturile au fost constatate ca fiind înregistrate în contabilitatea acestuia.

Se reţine că Ministerul Public a preluat constatarea organului fiscal potrivit căruia depăşind plafonul de 200.000 RON menţionat în art. 152 din Legea nr. 571/2003 – în vigoare la 02 mai 2006 – inculpatul ar fi avut obligaţia să se înregistreze ca plătitor de TVA, fără a observa ca această sumă a fost modificată câteva luni mai târziu, prin Legea nr. 343/2006 din 17 iulie 2006, la 35.000 euro.

Citeste mai mult  Contract de vânzare-cumpărare. Deghizarea parţială a preţului prin simulaţie

Totuşi, această analiză a fost efectuată în cursul procesului penal, în faţa instanţei de fond, cu ocazia efectuării expertizei contabile în care se precizează că numai pentru perioada a trei ani, 2007-2010 ar fi existat obligaţiei de înregistrare ca plătitor de TVA.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut ca fapta inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care în perioada 2006-2010, nu a depus declaraţii de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidenţiat TVA în facturile fiscale emise şi nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa impozabilă şi sustrăgându-se de la plata sumei de 885.812 RON, reprezentând impozit pe venit, TVA şi majorări de întârziere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

În atare condiţii, Înalta Curte nu are posibilitatea ca în apel să adauge la acuzaţia iniţială această operaţiune fiind contrară prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, cum în speţa s-a stabilit că inculpatul A. a înregistrat în contabilitate toate veniturile sale, aspect de altfel recunoscut încă din timpul urmăririi penale, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, nici sub aspectul laturii obiective şi nici sub aspectul laturii subiective, singura soluţie ce se impune în legătură cu această infracţiune fiind achitarea.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 67/F din data de 09 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013 (x/2013).

Va desfiinţa în totalitate sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond:

În temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (1969) şi art. 5 C. pen.” (ICCJ, Secția penală, Decizia nr. 385A/28 octombrie 2015, www.scj.ro)

Cuvinte cheie: > > >