”Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 15.03.2017, reclamantul OP a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta ANAF, să dispună anularea deciziei nr.116 din 10.06.2016, emisă de pârâtă privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului alături de debitoarea S.C. GH S.R.L., precum şi anularea deciziei nr.3764 din 13.09.2016, prin care s-a respins contestaţia administrativă a reclamantului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, prin decizia atacată, menţinută prin respingerea contestaţiei, s-a dispus răspunderea reclamantului în solidar cu S.C. GH S.R.L. pentru suma totală de 446.176 lei, ce reprezintă obligaţii de plată fiscale restante, în baza art.25 alin.2 lit.d din Legea nr.207/2015. (…)
Potrivit art.25 alin.2 lit.d din Legea nr.207/2015, privind Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitoarea declarată insolvabilă „administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.”
Sub acest aspect, din conţinutul Deciziei nr.116/10.06.2016, rezultă că AJFP a tras concluzia incidenţei dispoziţiilor art.25 alin.2 lit.d) din Codul de procedură fiscală din următoarele împrejurări de fapt: atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului faţă de actele de executare silită emise de organul fiscal în anul 2012, administrarea necorespunzătoare a societăţii, neefectuarea de plăţi către bugetul consolidat al statului în condiţiile existenţei unui activ al societăţii, nedepunerea declaraţiilor fiscale obligatorii, precum şi nedeclararea din proprie iniţiativă a insolvenţei societăţii. Însă, observă instanţa de contencios administrativ, aceste circumstanţe de fapt au fost descrise într-un mod general şi impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile reclamantului.
Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art.25 alin.2 lit.d din Legea nr.207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, reclamanta răspunzând doar pentru acţiunile proprii.
Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a reclamantului OP cu debitoarea S.C. GH S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală de 446.176 RON provine exclusiv din modul în care reclamantul şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.
În decizia de angajare a răspunderii nu rezultă când a început executarea silită împotriva debitoarei, dar, din cuprinsul întâmpinării reiese că această executare silită s-a declanşat în anul 2009, pentru ca, după 3 ani, prin procesul-verbal nr.1904/10.01.2012, să se constatate şi insolvabilitatea debitoarei, aceasta nefigurând cu bunuri şi venituri urmăribile. În considerentele Deciziei nr.116 se arată că responsabilitatea exclusivă pentru existenţa în continuare a obligaţiilor fiscale revine administratorului societăţii, care ar fi continuat activitatea comercială şi ar fi acumulat debite restante la bugetul consolidat de stat, cu rea-credinţă, având profit, stocuri de marfă şi bani în conturi. Nu se menţionează, însă, nimic, nici în cuprinsul Deciziei nr.116, nici în Decizia nr.3764, referitor la pasivitatea organului fiscal însuşi, care a continuat să emită somaţii pe parcursul a 3 ani, inclusiv în anul 2010, când susţine că societatea era în măsură să stingă din obligaţiile fiscale, fără a mai face nici un alt demers executoriu pentru recuperarea creanţei sale.
Se mai observă că organul fiscal nu a prezentat nici un titlu de creanţă vizând datoriile pretinse reclamantului, aspecte ce produc o puternică îndoială cu privire la caracterul cert al acestora.
Mai mult, raportat la specificul speţei, reaua-credinţă ar fi însemnat că, deşi societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, reclamantul a refuzat să declanşeze procedura insolvenţei cu intenţia de a prejudicia bugetul de stat. Această posibilitate a asociatului administrator nu poate exonera de orice demers organul fiscal, care avea, la rândul său, dreptul de a urmări respectivul activ, înregistrat la nivelul anului 2010.
În speţă, tribunalul constată că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legale incidente, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvabilitate a societăţii. Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată. Pârâta nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei reclamantului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. În acest sens, instanţa reţine că simpla nedepunere a declaraţiilor fiscale obligatorii începând cu luna ianuarie 2012 nu atrage răspunderea de plano a reclamantului, în condiţiile în care organul fiscal declanşase executarea silită din martie 2009.
Tribunalul are în vedere şi practica instanţei supreme, care a statuat: „Din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia să pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în calitate de asociat și administrator la SC I. SRL, organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile, imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul motivelor de recurs, se observă că nu se indică în concret și nu se dovedește implicarea intimatei-reclamante în ajungerea în stare de insolvabilitate a societății. Mai mult, motivele de recurs formulate de recurentă descriu situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității SC I. SRL și fapta intimatei-reclamante. ” (Decizia nr.1587 din 27 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.)
Tribunalul constată nereală susţinerea pârâtei potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că prevederea legală incidentă nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credinţe. Acest aspect a fost statuat şi în practica judiciară în materie, sens în care este de reţinut decizia nr.4979 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
Aşadar, în reglementarea art.25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art.25 alin.1 şi 2, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.
Rezultă, aşadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art.25 din Legea nr.207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, elemente care nu pot fi reţinute în persoana reclamantului, faţă de fapta de a nu declara sau nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale.
Organul fiscal s-a limitat la a susţine, în decizia contestată, incidenţa unor texte de lege fără raportare la situaţia de fapt şi o prezumţie simplă, aceea că fapta de a nu declara sau nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale în primul rând ar fi constituit o obligaţie pentru reclamant şi, în al doilea rând, a presupus un management defectuos, exercitat cu rea-credinţă de către reclamant, în condiţiile în care pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei fizice în discuţie.
Mai mult, răspunderea persoanelor enumerate în alin.2 al art.25 este condiţionată, printre altele, de existenţa legăturii de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvabilitate, astfel încât, fiind vorba despre răspundere, dispoziţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi asupra altor acţiuni sau omisiuni.
În ce priveşte întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a reclamantului, instanţa reţine că nu i se imputa, în concret, nici o faptă ilicită, statuându-se, fără o motivare convingătoare (în fapt, fără nici o motivare efectivă cu excepția descrierii situaţiei de fapt) că a acţionat cu rea-credinţă în nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul ca nu orice deficienţă managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor şi a motiva suportarea pasivului de către aceştia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale si care sunt săvârşite cu rea-credinţă (dovada relei-credințe revenind în sarcina organului fiscal) si nu şi orice politică managerială deficitară.
Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.
Cu alte cuvinte, pârâta ar fi trebuit să probeze că reclamantul OP a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nici o dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.
Cum în cauză nu au fost dovedite aceste aspecte de către pârâte, prezenta acţiune este întemeiată.
Pe cale de consecinţă, instanţa constată că reclamantul OP a suferit o vătămare a drepturilor sale prin emiterea deciziilor contestate, decizii pe care instanţa le apreciază ca nelegale, motiv pentru care, în temeiul art.1, art.8 şi art.18 din Legea nr.554/2004, va admite cererea principală şi va dispune anularea celor două acte administrative supuse analizei. ” (Tribunalul Iași, Sentința civilă nr. 1030/16 iunie 2017, portal.just.ro)
Cuvinte cheie: noul cod fiscal > raspundere solidara
