(1) Judecatorii au indatorirea sa primeasca si sa solutioneze orice cerere de competenta instantelor judecatoresti, potrivit legii.
(2) Niciun judecator nu poate refuza sa judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclara sau incompleta.
(3) In cazul in care o pricina nu poate fi solutionata nici in baza legii, nici a uzantelor, iar in lipsa acestora din urma, nici in baza dispozitiilor legale privitoare la situatii asemanatoare, ea va trebui judecata in baza principiilor generale ale dreptului, avand in vedere toate circumstantele acesteia si tinand seama de cerintele echitatii.
(4) Este interzis judecatorului sa stabileasca dispozitii general obligatorii prin hotararile pe care le pronunta in cauzele ce ii sunt supuse judecatii.
Principalul izvor al dreptului procesual civil ramane legea: Codul de procedura civila si legile speciale.
Atunci cand legea nu poate fi aplicata intrucat nu prevede, este neclara sau incopmpleta, judecatorul, care nu poate refuza sa judeca pentru acest motiv, are dreptul si obligatia de a apela la alte izvoare si metode de interpretare, subsidiare legii, in ordinea prescrisa de legiuitor, si care nu este una aleatorie respectiv: uzantele, intelese ca fiind obiceiurile statornicite intr-un anumit loc, totalitatea practicilor dintr-un anumit domeniu; analogia, aplicand dispozitii legale privitoare la situatii asemanatoare, acolo unde legea nu dispune; principiile generale ale dreptului, intelese ca reguli generale si imperative. Asadar, legea, uzantele, analogia si principiile generale ale dreptului urmeaza a fi aplicate in circumstantele concrete ale cauzei si tinand seama de cerintele echitatii.
Enumerarea izvoarelor si a criteriilor de interpretare a legii este limitativa si obliga la rspectarea ordinii de prioritate mentionate. Nu va putea fi solutionata o pricina evocand un principiu general al dreptului, prrecum buna-credinta, legalitatea, dreptul la aparare, dreptul de acces la justitie, egalitatea de arme etc. atunci cand exista o dispozitie expresa si clara a legii, aplicarea legii fiind obligatorie si prioritara. [G. C. Frentiu, D. L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat, Editura Hamangiu 2013, p. 5]
Se poate observa ca textul art. 5 NCPC face vorbire despre cererile de competenta instantelor judecatoresti. Aceasta distingere nu poate atrage dupa sine posibilitatea judecatorului sau a persoanei care este insarcinata cu primirea cererilor sa nu permita depunerea unei astfel de cereri. Din contra, toate cererile trebuie primite si, ulterior, daca instanta, in complet legal constituit, constata ca cererea supusa judecatii nu este de competenta instantelor de judecata, o va respinge in consecinta. Prin urmare, judecatorul este obligat sa primeasca si sa solutioneze inclusiv cererile ce nu cad in competenta instantelor de judecata, solutia, in acest caz urmand a fi cea de respingere a actiunii. Aceasta concluzie se desprinde si din prevederile art. 130 alin. (1) NCPC, care permit invocarea exceptiei de necompetenta generala a instantelor de judecata in orice stare a pricinii. Or, pentru a exista o pricina in cadrul careia sa se solutioneze necompetenta generala a instantelor de judecata, este necesara primirea cererii. [A.P. Dimitriu in Noul Cod de procedura civila. Note, corelatii, explicatii, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012, p. 7]